Fiecare localitate şi fiecare judeţ al României are o poveste care începe, în primul rând, de la numele lor. Așadar, ce știm și ce nu știm, despre orașele și județele patriei? 
În cazul judeţului Alba denumirea vine de la culoarea albă a zidurilor cetăţii medievale din actualul oraş Alba Iulia, clădite din piatră.
După retragerea romanilor de pe teritoriul Daciei nordice, urmează o perioadă controversată de unii istorici. Aceasta este urmată de perioada voievodatelor, iar în această regiune se chema „voievodatul de la Bălgrad”. În cadrul statului maghiar întemeiat în 1000 de regele Ștefan I, apare „Principatul Transilvaniei” cu capitala la Alba Iulia (Gyulafehérvár, „Cetatea Albă (a lui) Gyula”. Gyula era denumirea unui rang de maximă importanță în perioada păgână a maghiarimii și totodată, probabil, un nume propriu, de principe).
Numele judeţului Arad vine de la Orod, un cavaler al Regelui Ungariei Ştefan I care a condus şi a câştigat multe bătălii, în secolul XI, în jurul anului 1080, şi care a avut un rol important în cucerirea Transilvaniei, proces desfășurat între secolele XI – XIII. Ulterior, denumirea zonei, pe atunci comitat, s-a transformat în “Arad”. Actualul Arad este menţionat şi în „Cronica pictată de la Viena”, din 1331.
Denumirea judeţului Argeş vine de la râul Argeş, căruia romanii îi spuneau Argessos, care însemna „strălucitor”.
Bacăul cu reşedinţa de judeţ cu acelaşi nume are o etimologie incertă. Denumirea poate proveni de la un conducător local numit Bako, de la boabele de strugure denumite bacă sau chiar de la zeul Bachus.
În arhivele Vaticanului, pe hărțile Evului Mediu precum și în alte documente latine, orașul Bacău, care va da denumirea județului, apare sub numele de Bacovia, sau Ad Bacum. În 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă „carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului”. La 15 aprilie 1400, aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavaleri de Malta. O scrisoare este trimisă in Civitas Bachovien de Papa Bonifaciu al II-lea. În 1409 studia la Cracovia, studentul băcăuan Gregorias de Bachwya. Ceva mai târziu, în 5 martie 1431, localitatea este numita in civitate Bako.
Şi Bihorul are o etimologie incertă. Cu toate că nu puţini au enunţat soluţii asupra originii sale, cuvântul rămâne pierdut în istorie. El are semnificaţii şi sensuri fluide asupra cărora nu există un consens. După unele opinii cuvântul ar putea proveni din slavul „biela hora”, însemnând „muntele alb” așa cum, la fel de bine poate proveni din sârbescul – vihor (volbură). După unii lingviști, e posibilă şi o etimologie dată după numele cetăţii „Biharea” (castrum Byhor), cu sens de două posesiuni (bi însemnând doi, iar harati – a lua, a duce). Pe de altă parte, asemănarea formei iraniene bahar atrage atenţia asupra unui areal în care poporul turcic al chazarilor s-a format sub influenţa puternică a civilizaţiilor Orientului Mijlociu. Bihar este numele unuia dintre marii hani chazari din secolul al VIII-lea care şi-a măritat fiica cu viitorul împărat bizantin Constantin al V-lea. Se ştie deja că Menumorut, cel cu mai multe neveste și ducatul întins de la Mureș până la Someș, a fost chazar.
Judeţul Bistriţa – Năsăud are denumirea slavonă a râului şi oraşului Bistriţa, care înseamă apă repede, precum şi a oraşului Năsăud, după cuvântul german Nussdorf (Satul nucilor). Orașul Năsăud este cunoscut ca reședință pentru Districtul Grăniceresc Năsăud sau Al doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească nr.17, înfiintat în anul 1762. O bună parte dintre soldații regimentului năsăudean a luptat la Austerlitz sau la Arcole (Areda Venetiei) împotriva lui Napoleon Bonaparte. Prin vitejia lor, aceștia și-au câștigat un temut renume în acea vreme, de “cătanele negre”. Nãsãudul este binecunoscut din romanul “Ion” a lui Liviu Rebreanu, unde numele localitãţii este Armadia.
Judeţul Botoşani îşi trage denumirea de la oraşul cu acelaşi nume care, potrivit Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche, a fost prădat şi ars de tătari la 1439. Potrivit cercetărilor istorice, numele oraşului vine de la un boier local pe nume Botaş. Numele familiei „Botaș” sau „Botășani” este pomenit în documente foarte vechi încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare, ca una din familiile alese ale Moldovei. A doua variantă, de la antroponimul „Botos”, a treia de la regionalismul „botoș” însemnând „căpușă”; alte variante ar fi cuvintele „botos” sau „botoșei”.
Judeţul Braşov, fosta Ţară a Bârsei, nu are o etimologie unanim recuoscută. Sugestiile include că ar proveni de la brad (cuvântul Brad este considerat de origine dacică de Haşdeu, I.I. Russu şi Olteanu) sau de la o denumire slavă. Mai aproape de adevăr ar fi proveniența de la o denumire peceneagă, respectiv, de la hidronimul Baraso, atestat din anii 1300, azi identificat de cei mai mulţi specialişti cu râul Graft/Pietrele lui Solomon, mult mai mare şi mai învolburat atunci (bara šu = „apă cenuşie”). Teoria peceneagă este întărită şi de faptul că principale hidronime din zonă amintesc de pecenegi: Zizin, Bârsa, Tatrang (maghiară şi germană), Tömös (maghiară).
Denumirea judeţului Brăila provine dintr-un toponim asemănător cu toponimele tracice sud-dunărene ca Bragylor-Bragiola în care gi se va transforma în i. Este tipic românesc fiind atestat documentar încă din evul mediu ca nume personal. În unele lucrări s-au menționat formele de limbă greacă Proilaba, de limbă slavă ca Proilava, de limbă turcă, ca Ibraila și alte forme ca Brilaga sau Braylaum. Vechii istorici atribuie numelui o origine indo-europeană, (bhreg) însemnând pisc vertical cu referire clară asupra poziției geografice a orașului, mai precis asupra malului înalt, adică a piscului sau versantului vertical ce sare în ochi privit din amonte, adică de călătorul ce vine din Galați pe Dunăre, de aici și celălalt nume existent de “Piscul Brăilei”, acordat orașului în trecut. Brăila este pomenită în legătură cu însăși intemeierea Țării Românești prin descălecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodă), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila; iar alții s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în Olt”.
Plecând de la forma grecească Mouseos, istoricul Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma tracică Bouzeos, transcris greșit (Μπ se pronunță Bîn grecește, ori în textul antic a fost omis π). Pârvan a emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul trac Buzes, la care s-a adăugat sufixul -eu, formă a vechiului -aios (greco-latin). Un document din anul 376 menționează un râu cu numele Mousaios, aceasta fiind cea mai veche atestare a numelui orașului, nume pe care l-a primit de la acest râu, pe al cărui mal se află. În perioada medievală a existat și o cetate a Buzăului, despre care s-au păstrat doar câteva mențiuni în documente străine, iar târgul, menționat ca fiind deja existent la 1431, a devenit și sediu episcopal ortodox în secolul al XVI-lea.
Caraş-Severin vine de la de la râul Caraş (de la cuvântul sârbo-croat Kraš – zonă calcaroasă).
Etimologia judeţului Călăraşi provine de la din cuvântul călăraş – corp militar auxiliar în evul mediu, în Ţara Românească. Călărașii ștafetari făceau serviciul de curierat pe traseul București – Constantinopol. Organizați cel mai probabil în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, primul document păstrat care-i amintește datează de la 25 mai 1722. Acești călărași ștafetari, care după terminarea serviciului s-au stabilit în așezarea ce avea să fie cunoscută sub denumirea de “satul călărașilor” sau Călărași.
Numele de Cluj provine din latinescul Castrum Clus, folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a numi Cetatea Clujului. Cuvântul latin clusa înseamnă închis (în italiană chiuso) și se referă la situarea Clujului într-un loc închis, înconjurat de dealuri. Echivalentul german, Klause, este păstrat în denumirea Klausenburg. Prima atestare documentară a unei așezări pe teritoriul de astăzi al Clujului a fost făcută de geograful grec Claudius Ptolemeu, care a menționat aici una dintre cele mai însemnate localități din Dacia, cu numele Napuca. Cea dintâi atestare a Napocii romane datează din perioada imediat următoare războaielor de cucerire a Daciei, din anii 107-108.
Constanţa – de la oraşul Constanţa, cea mai veche cetate atestată de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din 657 î.Hr. când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă numită Tomis. Localitatea a fost cucerită de romani în 71 î.Hr. și redenumită Constantiana după sora împăratului Constantin cel Mare. Publius Ovidius Naso, poetul roman, și-a găsit exilul între anii 8-17 și a petrecut în Constantiana ultimii opt ani din viață.
Covasna este un cuvânt de origine indo europeană şi provine de la cuvântul slavon Cvaz (acrișor, referitor la gustul apelor minerale din zonă). Orașul Sfântu Gheorghe, capitala județului, a primit numele după hramul bisericii: Sfântu Gheorghe. Aşezarea este menţionată prima dată în anul 1332. Sfântu Gheorghe avea eparhie independentă şi preotul plătea 15 banali în dijma papală. Ca oraş (civitas) Sfântu Gheorghe este menţionat prima dată într-un document din anul 1461, iar într-un alt document din 1492 figurează deja ca oraş privilegiat.
Denumirea judeţului Dâmboviţa vine posibil după râul Dâmboviţa, format din cuvântul dâmb + sufix -iţa, dar particula -ov ar putea arăta o origine slavonă.
Numele județului Dolj vine de la slavicul dolu (vale) și râul “Jiu” („Jiul de vale”), în timp ce, numelui actual al orașului Craiova, reședință de județ, este subiectul multor controverse și plutește în legendă. Singurul lucru care se poate spune cu certitudine este că numele vine de la slavonescul “kral” (rege, crai). Localitatea a mai purtat începând cu secolele VII-VIII denumirea latină Ponsiona (pod peste Jiu). În Craiova de azi se află ruinele străvechii reședințe a tribului geto-dac al Pellilor. Toponimul Pelendava are rădăcina “peled” – care înseamnă umed (legat de așezarea în lunca Jiului) și sufixul “dava” – care înseamnă cetate, așezare, localitate.
Denumirea judeţului Galaţi, după orașul cu același nume, vine probabil de la tribul celtic al galilor, care locuiau prin aceasă zonă în antichitate, fie de la regiunea Galiţia. O altă variantă ar fi din limba cumană gala(t) preluat din arăbescul kalhat (fortăreaţă).
Judeţul Gorj vine de la slavicul gora (munte) şi râul „Jiu” („Jiul de munte”). Orașul Târgu Jiu este menționat pentru prima oară în anul 1406 sub numele de “Jiul”, într-o poruncă dată mănăstirii Tismana de către voievodul Mircea cel Bătrân. Tot în secolul al XV-lea, localitatea apare pentru prima dată în documente având calitatea de târg.
În ceea ce priveşte judeţul Harghita, posibil din „har” (deal sau munte în limbile semitice şi turcice).
Județul Hunedoara – de la orașul Hunedoara, compus din antroponimul Honod + maghiara vára („cetatea lui”), vezi de ex. Timiș-oara. Din toponimul Huniad își trag numele Huniazii (=„cei din Huniad”).
Judeţul Ialomiţa a primit numele după râul Ialomiţa, denumire de origine slavonă ialov („pustiu”).
Numele municipiului Slobozia este tot de origine slavonă, „slobozie” desemnând o localitate nou înființată care era scutită de anumite dări. Orașul, așezat în mijlocul Câmpiei Bărăganului, era foarte vulnerabil la atacurile turcilor și tătarilor; pentru a încuraja oamenii să se așeze aici, ei erau scutiți de aceste dări, de aici și numele.
Iaşi – provine de la populaţia sarmatică Iazygi care locuia în regiune în secolul I (în limbile sanskrită şi hindi, care au origine comună cu limba sarmaţilor, “yash” înseamnă “faimă”). Menționață de asemenea ca Jasones, Jassics, sau Jàszok, populația sarmatică făcea parte din grupul Alanilor, care apare în secolul al XIV-lea în Moldova și Ungaria. O inscripție astăzi pierdută pe o bornă kilometrică romană descoperită în apropiere de Osijek (Croația) în secolul al XVIII-lea menționează existența unui Jassiorum municipium . Numele maghiar al orașului Iași (Jászvásár) înseamnă cuvânt cu cuvânt “Târgul Iașilor”. Numele vechi românesc, Târgul Ieșilor (și forma alternativă Iașii), ar putea avea aceeași semnificație.
Ilfov – poartă un nume slav “elhov”, care înseamnă “ariniş”. Încă din epoca preistorică ţinutul a cunoscut întinse aşezări umane, cum sunt aşezările lacustre pe care arheologii le-au descoperit la Snagov. Armatele moldovene ale lui Ştefan cel Mare l-au străbătut în două rânduri, odată împotriva lui Radu cel Frumos, pe care l-au făcut să fugă din Bucureşti (1473), altădată, când l-au adus domn pe Vlad Ţepeş (1476). Pe teritoriul acestui judeţ se aflau odinioară “Codrii Vlăsiei”. De asemenea, Olteniţa, port la Dunăre, continuă o străveche aşezare bizantină: Dafne.
O teorie vizată de istorici cu privire la numele de Maramureș se leagă de: Mara + murus (zid de piatră). Potrivit acestei variante, numele ținutului ar fi fost dat de cei care veneau dinspre sud, ca fiind “țara străbătută de râul Mara și înconjurată, ca o cetate, de pereți (murus) de piatră (munti)”, adică Maramurus. “Mur” (“mururi”), cu sensul de “temelia casei” sau “zidul de sub casă”, a fost atestat în Berbești și Săpânța în a doua jumătate a secolului al XX-lea. 
O teorie propusă de Mihaly de Apșa este cea pornită de la cuvântul: Marmură, Marmure > mar(a)mure. Această variantă provine de la derivarea din cuvântul “marmure”, cu un “a” intercalat, precum în cazul “arma” > “aramă”. Argumentul constă în existenta unor cariere de marmură la Borsa, Săcel, Repedea etc. Pe lângă aceste variante au mai fost prezenentate cel puțin alte zece teorii a denumirii județului Maramureș, însă nici până în momentul de față nu s-a stabilit cu exactitate proveniența acestei denumiri.
Mehedinţi – din maghiara méhed, prisacă, stupină. Este motivul pentru care vechea stemă a judeţului avea reprezentate mai multe albine.
Denumirea judeţului Mureş provine de la râul cu acelaşi nume, cunoscut încă pe vremea dacilor sub numele de Maris. Orașul Târgu Mureș – (mai demult Mureș-Oșorhei, Oșorheiu, Târgul Mureșului) este atestat din 1332, ca Novum Forum Siculorum (Târgul Nou al Secuilor) în lista de zeciuială (dijmă) papală. Apoi, în anul 1349, apare menționat în diplomele regelui Ludovic I al Ungariei, în forma maghiarăSekulvasarhel, care cu trecerea timpului a devenit Székelyvásárhely. Majoritatea etnografilor afirmă că prima parte (székely, adică secuiesc) a numelui orașului provine din așezarea sa geografică. Scaunele secuiești au fost unități de administrare judecătorească ale secuilor din Transilvania. Orașul Târgu Mureș a fost reședința scaunului Mureș din evul mediu și până la desființarea scaunelor secuiești și săsești din anul 1876, când a devenit reședința comitatului Mureș-Turda.
Neamţ – după oraşul Piatra Neamţ, unde cavalerii teutonii au avut o fortificaţie în zonă. Orasul Piatra Neamț este menționat documentar pentru prima dată în 1387 sub numele de Kamena (Piatra) într-o listă a orașelor întocmită de ruși. În anul 1431 apare sub denumirea de Târgul de la Piatra lui Crăciun, dar statutul de târg domnesc îl primește abia în anul 1453. Curtea domneasca de aici construită de Ștefan Cel Mare este menționată în mai multe rânduri (1552, 1570, 1594). Așezarea a purtat numele de Piatra până în 1859 când i se adaugă cuvântul Neamț, devenind astfel Piatra Neamț. O măsură necesară pentru a deosebi orasul de alte localități care purtau numele de Piatra și care erau destul de numeroase la aceea vreme.
Olt – după râul cu acelaşi nume, cunoscut încă pe vremea dacilor sub numele de Alutus. În ce privește Slatina, capitala județului, există păreri împărțite cu privire la proveniența numelui orașului. O primă variantă sugerează că numele Slatina este de origine slavă, derivând din cuvintele „slam” (pământ) și „tina” (sărat); astfel numele s-ar traduce prin „pământ sărat”, „sărătură”, „apă sărată”, care se referă la apa râului Olt. Această ipoteză pare să fie argumentată de toponimia slavă a unor zone din oraș și din împrejurimi, precum și a unor localități din apropiere. O a doua ipoteză susține că numele orașului provine din limba latină arhaică: „Salaatina”, „Salatina”, „Slatina” – rezultând așadar că orașul Slatina poartă numele coloniei romane instalată cândva aici.
Prahova – după râul Prahova, denumire de origine slavonă: prah– însemnând cataractă de apă (înrudit cu cuvântul românesc prag) + sufix –ova.
Județul și orașul Satu Mare – de la numele Zothmar, căpetenia coloniștilor germani aduși de regina Gisella în sec. al XI-lea. Comitatul Sătmar se învecina la vest cu Comitatul Szabolcs, la nord cu comitatele Bereg și Ugocea (Ugocsa), la nord-est cu Comitatul Maramureș (Máramaros), la sud-est cu Comitatul Solnoc-Dăbâca (Szolnok-Doboka), la sud cu Comitatul Sălaj (Szilágy) și la sud-vest cu Comitatul Bihor (Bihar). El este situat la sud de râul Tisa (Tisza). Râul Someș (Szamos) curgea pe teritoriul comitatului. În 1920, prin Tratatul de la Trianon, cea mai mare parte a teritoriului său a revenit României.
Sălaj – din magh. Szilágy, compus din szil (ulm) + ágy (albie), adică Valea Ulmilor (Iorgu Iordan: Toponimia românească). În ce privește Zalăul, de-a lungul timpului, orașul este amintit sub diferite denumiri: Oppidum Zilah, Zila, Zilahu, Zalahu, Zylok, Zilaj, Ziloc, Ziloch, Zillermarkt, Zillenmarkt, Walthenberg. De remarcat că în hărțile românești și în documentele în limba română din perioada interbelică, dar și din primele două decenii posbelice, numele orașului era scris de regulă “Zălau”. Forma “Zalău” a rămas definitivă după reforma administrativ-teritorială din 1968. Dr. Pethő Sandor, care se ocupă de originea acestui nume în gazeta “Szilagysàg” (a. 1900, nr. 15) susține că numele Zilah ar fi de origine dacă. În limba vetero-slavă, care după părerea lui ar fi fost și limba dacilor, sau cel puțin a influențat această limbă, cuvântul Zilaj înseamnă: brâu.
Județul Sibiu – Orașul Sibiu – provine din numele râului Cibin, care derivă din slavul sviba (sînger, corn). Latin: Cibinium’. așa cum apare în Tabula Peutingeriana. Sibiul a fost fondat pe locul unei mai vechi așezări, probabil slave, imediat după mijlocul secolului al XII-lea de coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății este făcută în 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic de la Vatican. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1223, dar există și mențiuni ale numelui Villa Hermanni.
Legat de județul Suceava și orașul Suceava există următoarele două teorii cu privire la originea numelui: Simion Dascălul în “Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă”: “Suceava scrie (Grigore Ureche) că o au descălecat niște cojocari unguréști, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie.” Numele se compune din maghiarul “szűcs” (pronunțat: “suci”), în traducere “cojocar”, “suci” + sufixul slavo-român “–eavă”, rezultând “cojocărie” (în maghiară “szűcsség”). Originea slavă, bulgară sau română a sufixului “–eavă” prezent în cuvintele gâlceavă, iznoavă, ispravă etc. este dezbătută și astăzi.
A doua ipoteză se leagă de râul Suceava, al cărui nume vine din românescul “soc” (specie de arbuști), articulat “socea” + sufixul slav “–va” (prezent și în “Moldova”). Această etimologie este problematică, fiindcă forma articulată a substantivului “soc” este “socul”, nu “socea”.
Teleorman ar putea să aibă sensul de pădure nebună (în limba turcă din Turcia: deli orman). Din vechea Pădure nebună de odinioară s-a păstrat, până pe data de 17 iunie 2010, cel mai bătrân stejar din țară, scos din rădăcini în urma unei furtuni, în nordul județului, în satul Plopi. Este însă posibil ca teleorman să fi însemnat „pădurea cumană” ori „pădurea cumanilor”, avându-se în vedere că printre denumirile date populației cumane se numără și mai puțin cunoscutul tele. Se presupune că numele a rămas de la cumani din epoca în care teritoriul viitoarelor principate Moldova și Țara Românească avea, în documentele și cronicile medievale, denumirea „Cumania neagră”.
Județul Timiș – după orașul Timișoara și râul Timiș, denumit Tibisis de către romani. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în 1212 sau în 1266. În 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. În momentul atestării sale acesta făcea parte din comitatul Timiș, o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Fiind așezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, atât Timișoara cât și funcția de comite de Timiș au devenit din ce în ce mai importante. Timișoara a primit un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou, care în urma vizitei sale din 1307 a ordonat construirea aici a unui palat regal. În timpul anarhiei feudale, acesta va muta capitala Ungariei la Timișoara. Numirea lui Ioan Huniade în funcția de comite de Timiș, în 1440 marchează un capitol aparte din istoria Timișoarei. Iancu de Hunedoara a fost cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la Belgrad asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creștinătății. El a transformat orașul într-o tabără militară permanentă și în domiciliul său, după ce s-a mutat aici împreună cu familia. Astfel, cetatea va rămâne în posesia Corvineștilor până în 1490.
Județul Vaslui – Orașul Vaslui – nume derivat din hidronimul Vaslui, compus din Vas sau Vasul(etimologie necunoscută) + turk uj (râu, apă curgătoare). Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în memoria trecerii lor în Dacia Orientală și îi dădură numele de Basilica, după numele Împăratului Basile Bulgaroctonul. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375. În 1435, în timpul lui Ștefan al II-lea Vaslui devine reședință domnească și capitala Moldovei Meridionale, fapt pentru care se construiește aici o Curte Domnească. Loc de popas și adăpost pe drumul comercial dintre Halici și Dunăre, care făcea legătura dintre cetățile de pe țărmul Mării Negre și cele de la Marea Baltică, unul dintre cele mai vechi târguri din Moldova, dar și una din așezările medievale de seamă ale Moldovei, alături de Suceava, Roman sau Siret.
Județul Vâlcea are la origine cuvântul slav vâlk (lup) sau cel românesc, vâlcea (vale îngustă). Vâlcea este atestat documentar ca județ la 8 ianuarie 1392 printr-un act emis de Mircea cel Bătrân, fiind primul județ atestat documentar din România. Orașul Râmnicu Vâlcea – Prima mențiune documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I. Prima atestare ca oraș este din 4 septembrie 1389, când Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în „orașul domniei…numit Râmnic”. Că Râmnicu Vâlcea era oraș domnesc, reiese și dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor românești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel:„orașul domniei mele la Râmnic”.
Vrancea – vine fie din slavă, vrana însemnând curb, fie din româna veche, „frânc”, „frâncu” însemnând „occidental”, „franc”. Atât Nicolae Iorga cât și Simion Mehedinți consideră că numele Vrancea vine din slavul “vrana”, idee sprijinită și de forma concavă pe care o are regiunea. După alte ipoteze, numele ar fi de origine română, legat de numele propriu de Vrană.
M.V.
Surse: Enciclopedia principalelor localități din România – Editura Albatros, București, 1983
Wikipedia, Romturism, atlas-geografic.net
