De mai mult timp mi-am propus să scriu despre Éva Lukács Solymossy, dar intențiile mi se năruiau, de fiecare dată, după doar câteva rânduri. Mi se părea că sunt atâtea de spus despre Eva, despre universul ei artistic încât îmi era teamă că nu voi reuși să cuprind tot ce ar fi de cuprins într-un articol, parte interviu, parte rezultatul unor ceasuri povestite lângă câte o ceașcă de cafea. Povești de viață și de crez artistic, prin care am descoperit în Eva o fire deschisă, caldă și profund înțeleaptă. Nu cred că mă voi sătura vreodată ascultând-o sau privindu-i tablourile, pline de o efervescență creatoare, adesea debordantă.
Primele lucrări semnate de Eva, pe care le-am văzut expuse, au fost cele din 1987. Era perioada în care artista cocheta cu grafica, forța pe care o emana precizia desenului și mesajul lapidar pe care îl transmitea acesta, fiind la vremea respectivă, maniera ei de a-și exprima trăirile interioare. Au urmat apoi câteva cicluri complexe dedicate unor visuri, unele parțial realizate – Mediterana, singularitatea și izolarea simbolizate de „insulă” sau metamorfoza feminității – altele, rămase în stadiu de proiect.
Ușurința cu care trecea de la abstract la concret era incitantă și proprie unei artiste cu o personalitate bine definită. Această putere de a purta privitorul printr-o multitudine de sentimente și ipostaze, semnifica deja, pentru mine, un pictor cu valențe extraordinare, care se simte foarte bine în spațiu și timp, dar mereu conștientă că se află pe Pământ, într-o lume materială. Era ușor de observat mâna hotărâtă care așternea linia și culoarea pe pânză sau carton, fără îndoieli asupra rezultatului, alegând să meargă pe propriul său drum, chiar ieșind din tipare.
În fine, am regăsit-o pe Éva Lukács în retrospectiva de la Galeria de Artă din Dej, recent vernisată. Atunci am simțit că vreau și trebuie să scriu despre ea, dar mai ales, să-i dau cuvântul…
De ce pictură și nu altceva?
Pe lângă desen și pictură, am fost pasionată de mică de dans, de balet. Din păcate, crescând brusc, am devenit prea înaltă pentru a fi balerină. Prin urmare, opțiunea firească a fost arta plastică, direcție în care m-au încurajat foarte mult părinții mei, iar mai târziu, profesorii Jánossy și Angyalosi și cea de care avea să mă lege o statornică prietenie, Elena Szervaczius. Așa că, am devenit doar o consumatoare (dependentă) de muzică și o veșnică admiratoare a grației și frumuseții puse în valoare prin dans și balet. Mai târziu, grafica, da, ar fi fost o opțiune, dar cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, aș fi trecut la culoare…
Ce stil consideri că ți se potrivește cel mai mult? Există un artist sau un curent artistic care te-a influențat în arta ta?
De obicei, în momentul când încep o lucrare nu mă preocupă „stilul” în mod deosebit, decât în măsura în care poate ilustra sau susține ideea de la care am pornit și care mă frământă până la materializarea ei pe pânză. În general însă, indiferent de subiectul și stilul ales, lucrările mele sunt percepute ca fiind post-impresioniste. 
Nu cred că am fost influențată de artiști celebri ale căror nume ar trebui să le înșir aici, cel puțin nu în mod conștient… Au existat însă persoane cu care am împărtășit gânduri și aspirații, în anumite momente din viață – colegi, profesori, prieteni – oameni care m-au influențat mult și altfel decât orele de curs, destul de academice, dacă privesc în urmă. Oricum, la vremea formării mele, nu exista internetul, iar albumele de artă erau și ele destul de rare și mai toate prezentau doar reproduceri în alb și negru. Nici călătoriile de studiu și vizitarea marilor muzee din capitalele lumii, nu erau accesibile oricui… Sigur, mergeam la toate expozițiile care-mi erau la îndemână și urmăream ce se întâmplă în lumea artistică clujeană și nu numai. Eram „conectată”, cum s-ar spune, la tot ce era legat de artă și fenomenul artistic în general.
Prin urmare, nu-mi dau seama în ce măsură un curent artistic sau un artist m-a influențat în creațiile mele. Cert este că atașamentul meu rămâne constant legat de curentele artistice care au descifrat și exploatat la maximum valențele impresive și expresive ale culorilor: Impresionismul, Postimpresionismul, Fauvismul, Expresionismul. Alături de acestea, Suprarealismul este de asemenea un curent care mă fascinează, mai ales prin încărcătura sa ideatică, literară, filosofică, onirică… În ce privește arta românească, impresioniștii ardeleni, „Școala de la Baia Mare”, în special, au ocupat un loc privilegiat în inima mea și cred că le datorez câte ceva din maniera de a aborda și interpreta un subiect, la nivel de compoziție și culoare.
Ai o tematică preferată, ce te inspiră cel mai mult?
Nu am o tematică preferată și cel mai mult mă inspiră anumite locuri sau ceea ce citesc, ascult, privesc. Îmi filtrez amintirile, impresiile, senzațiile, gândurile și încerc apoi, să le dau viață. Miracolul descoperirii acestei lumi interioare care se răsfrânge prin pictură în lumea reală, m-a ajutat să pătrund treptat în adâncimea ei, cu fiecare nouă pictură, desen și schiță. Pictura este mijlocul meu de expresie principal, prin care scot la iveală gânduri și trăiri pe care altfel îmi este greu să le pun în cuvinte și să le împărtășesc celorlați. 
Cu toate acestea, ești și un „om al cuvântului”, de mai bine de 20 de ani corespondent al ziarului „Szabadság” care apare în Cluj-Napoca…
Da, se poate adăuga și asta la CV-ul meu… dar, gazetăria este cu totul altceva. Este ceva ce am învățat din mers și apoi, am constatat cu uimire că da, mă pot exprima și… în cuvinte! Nu e de râs, dar per ansamblu, jurnalismul consumă timp și energie, iar satisfacțiile, știi și tu, nu sunt întotdeauna pe măsura efortului. Norocul meu a fost să fiu îndrumată de gazetari competenți, de oameni care își cunosc bine meseria și care sunt consecvenți în principii și în atitudinea lor față de publicul cititor. Asta m-a ajutat să descopăr mijlocul de comunicare cel mai la îndemână, nouă oamenilor: cuvântul.
Revenind la pictură, folosești mai multe tehnici sau ești fidelă uneia singure? Ți se întâmplă să revii asupra unui tablou ori mergi până la capăt cu o temă stabilită de la început?
Am pictat preponderent în ulei și în acrilic. Dar ca pictor aleg să mă exprim de asemenea și prin desen, utilizând grafit, cărbune sau pasteluri… Totul trebuie să înceapă de la o idee bună, de la un gând care te preocupă și-atunci, tehnica de care te folosești, se impune aproape singură.
Pentru a-ți răspunde mai clar: nu îmi propun să respect reguli și canoane; pentru mine acestea au o dezvoltare organică implicită, de care nu îmi doresc să mă preocup conștient. Cu toate acestea, de cele mai multe ori am un demers strict, de la prima schiță de idee, la pictura rezultată după mai multe etape de lucru. Dacă revin asupra unei lucrări, atunci intervenția trebuie să fie substanțială, totală, aș putea spune.
Crezi că există deosebiri majore între arta plastică feminină și cea masculină?
Unii critici, bărbații în general, spun că da. Eu personal, nu cred și în nici un caz, nu culorile ne diferențiază. Nici precizia desenului. Poate câte un amănunt, o „tușă” de sensibilitate specific feminină sugerează că tabloul aparține unei pictorițe, dar nu este esențial. Există doar lucrări bune, sau mai puțin reușite și-atât.
Cât de dificil este să fii artist plastic, mamă, soție, profesor? Care dintre aceste ipostaze ți s-a părut mai grea?
Știi, există momente în viață când e foarte important să fii soție, altă dată, să fii mamă sau dascăl și artist. Ordinea nu e bătută în cuie și momentele alternează. În general, te simți împlinită când reușești să menții un echilibru între toate îndatoririle și răspunderile pe care le presupune fiecare dintre aceste roluri, ipostaze, cum ai spus. Dar nu e ușor… Mi s-a întâmplat ca timp de zece ani să nu pun mâna pe un creion, să nu desenez… Eram tânără, copiii (am doi băieți, acum mari, desigur!) erau mici, făceam naveta la Chiuiești și, chiar dacă de multe ori mama mea era pe post de suplinitoare acasă, nu era loc de artă atunci în viața mea. Nu aveam timp pentru așa ceva și nici bani prea mulți pentru pânze și culori. 
Din fericire, au existat însă și perioade de lucru intens când nu mă puteam desprinde de șevalet, apoi, perioade de relaxare când „îmi încărcam bateriile”, asimilam cu nesaț tot ce vedeam și depozitam imagini și senzații în cutiuțele memoriei… Așa e viața, plină de sinuozități și ar fi teribil de plicticos dacă ar fi altfel, o linie dreaptă, fără asperități. În plus, acum sunt bunică și asta iarăși se învață… Cert este că, în opinia mea (dar nu numai a mea!), în ce privește o carieră artistică, un bărbat răzbate mult mai ușor deoarece este degrevat de o mulțime de obligații strict domestice. Obligații ce revin, de regulă, femeilor…
Ce părere ai despre arta contemporană românească și despre tinerii artiști? Crezi că se poate trăi din artă în zilele noastre?
Dacă în studenție eram destul de reticentă față de arta românească, astăzi mă bucur să descopăr o înflorire exponențială a acesteia, cu artiști tineri, dinamici, având rădăcinile lor bine înfipte în contemporaneitate, fiind mai mult sau mai puțin post-moderni. Artistul este poate în centrul atenției, acum, dar în jurul lui este o complicată rețea care îl aproprie de public, îl promovează și îi oferă prilejul să se exprime. Această rețea s-a dezvoltat și ea destul de bine la noi în țară, devenind o punte către publicul autohton și internațional avizat. Cu toate acestea, nu, nu cred că se poate trăi numai din artă sau dacă da, sunt foarte, foarte puțini cei care reușesc.
Care a fost cea mai importantă expoziție a ta și ce planuri de viitor ai?
Am puține expoziții personale la activ, făcând parte din categoria artiștilor care nu trăiesc din arta lor, având un venit stabil. Toate expozițiile personale au fost importante și speciale pentru mine, pentru că fiecare a avut o tematică distinctă, revelatoare a gândurilor și preocupărilor mele din perioada respectivă. De aceea le pot considera și chiar așa le percep acum, ca pagini de jurnal ale existenței mele. În ce privește viitorul? De la o anumită vârstă nu prea vorbim de viitor… Sigur, voi picta, voi desena… poate voi mai pregăti o expoziție, două…
Trei…
… trei, dacă tu zici, dar e dificil. Prefer să mă bucur de micile plăceri oferite ochiului de un peisaj, un apus de soare, o floare, un zâmbet cald, un chip omenesc… și să le pun pe pânză să le vadă și alții.
Evi, dacă ar fi s-o iei de la început, ce ai schimba în viața ta?
Dacă spun că e secret, răspunsul e satisfăcător?
Deloc, dar sunt de acord că unele lucruri e mai bine să rămână nespuse…
***
Absolventă a Institutului Pedagogic, secția Arte Plastice din Cluj (promoția 1966), membră a UAP din România și membră a Breslei Barabas Miklos din Cluj, Éva Lukács Solymossy a expus de-a lungul anilor în galeriile din țară și străinătate (Cluj, Dej, Baia Mare, Blaj, Mediaș, Remetea, Budapesta, Toronto-Canada, Le Quesnoy-Franța, Tokaj-Ungaria, Svodin-Slovacia etc.) în cadrul unor expoziții personale și de grup, fiind considerată o excelentă coloristă, indiferent de tehnicile folosite. Fostă elevă a maeștrilor Gheorghe Apostu, Teodor Botiș și Forró Antal, artista dejeană și-a conturat pe parcursul carierei sale, propriul stil, propria manieră de a-și traduce trăirile într-un limbajul plastic conceptual, sintetizând linia și culoarea, într-o dezlănțuire totală a energiei cromatice. O „dezlănțuire”, relevantă pentru relația artistei cu lumea ce o înconjoară.
Magdalena Vaida
