de Alexandru Petria.
Am certitudinea că-s mai citit dacă scriu despre extratereștri, decât despre patriotism. Dar înfrunt riscul. Ce e el, în fond? Dincolo de lălăiala vorbelor devalorizate, foșnitoare ca staniolul la momentele festive, false. Nu iubirea de țară, că asta ar include și politicienii care ar merita mitraliați, nu, n-o dau în patosul pentru glie și alte bazaconii. E grija față de părinți, de propria persoană, apărarea casei proprii, a avutului, a iubitei, a nevestei, a copiilor. 
O formă a individualismului cinstit, dacă e s-o recunoaștem, multiplicată, în caz de nevoie, la scara unei nații. O sumă de individualisme catalizate, în aceeași direcție, de dușmani comuni, dintre granițe sau din afara lor.
Considerațiile mi-au fost prilejuite de vizionarea filmului rusesc A зори здесь тихие/ Aici zorile sunt liniștite, producție 2015. Vi-l recomand. Se găsește pe net, subtitrat în limba română. Este o peliculă zdruncinătoare, acțiunea se petrece în Al Doilea Război Mondial, pe care nu știu dacă o să reușiți s-o uitați. Nu susțin că nu mi-au dat lacrimile la el, iar cei ce mă cunosc știu că nu-s impresionabil pe prima mie de kilometri. E despre cinci femei soldat și un sergent-major care luptă, prin păduri și mlaștini, împotriva a 16 parașutiști germani din trupele de elită. Și reușesc să-i înfrângă. Cu ce preț, vă las să vă dați seama singuri, după ce o să urmăriți filmul.
Suntem noi și avem în spate Rusia, spune aproximativ așa, la un moment dat, un personaj, într-o scenă memorabilă.
Patriotismul, ca în filmul amintit, e posibil la noi, acum? Merită asumat? Avem noi în spate România, ca în Aici zorile sunt liniștite? Sigur că e o marjă de propagandă în film, dar rețin ideea. Mă cam îndoiesc, fiindcă dușmanul nu e doar de peste granițe, ci și în rândurile noastre. Și nu știu câți se străduiesc să-l recunoască și să-l contracareze, doar nu ne aflăm în epicentrul unui război clasic și compromisurile au aerul înșelător al acceptabilului. Lumea s-a obișnuit neașteptat de repede cu statutul de colonie. Fără onoare, decerebrată, cu ordinele adevărate venind din cu totul alte părți decât de la cei aleși democratic. Cu o societate civilă aproape aneantizată, salvarea are gropile multor necunoscute. Nu-i o plimbare prin parc să aducem România în spatele nostru. Însă riscul ne salvează de înjosire.
Dacă, prin cele scrise, v-am pus pe gânduri, e ceva. O scânteie, un posibil început de trezire. Fiecare are ce pierde. Dacă nu o familie sau o proprietate – libertatea pe de-a întregul.
Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme(1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii(poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc(2013), România memorabilă(interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului(antologii, 2014).
A colaborat cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla, al cărei director este în prezent. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză. I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014.
dejulmeu.ro îi mulțumește pentru acest excelent articol!
