Un laitmotiv, un alt reper a ceea ce restaurantele, pe bună dreptate, consideră bucătărie românească este puiul la ceaun. Cu o singură și timidă observație: puiul, dacă e fiert în untdelemn, iese fad și făinos, ca un prosop de hotel zero stele.
Iar vinul, la bărdacă de suntem, pe lângă Dunăre, numai Băbească Neagră de la Calafat poate să fie. Mustos, acruț și pisicos…
Dar, la casa pădurarului Ionică din Hunia-Maglavit, am băut un „zaibăr“ gros și cu vână nobilă, care ar putea sta cu fruntea sus lângă orice vin roșu românesc (și nu numai). Corb (Negru Vârtos) nu era, hibrid nu era, Seina nici atât! Era altceva, apropiat de un Cabernet bine mineralizat, dar fără acea rotunjime specifică, ci mai dur, mai colțuros. Oricum, cu cocoșelul (de două chile!) făcut de Ionică în unturi de gâscă și rață, vinul acela a fost agheasmă și balsam, și bine ne-a adormit la umbra de nuc, în liniște de țară depărtată, cu lătrat de câine și scârțâit metafizic de roți de căruță…
Mod preparare 
Puiul, scutit de tacâmuri și măruntaie, se freacă cu sare, piper și boia și se lasă o jumate de oră, să se „marineze”.
Se încinge grăsime într-un ceaun, cât să acopere păsăroiul.
Se pune puiul gras și cărnos să fiarbă în untură (asta usucă și închide pieile în uluitoare scoarțe roșii-arămii) cam o juma’ de ceas.
Se oferă cu mujdei smântânos, pâine caldă și șervete multe, să-și poată șterge mâinile mesenii, că n-o să aibă timp de furculițe!
antenasatelor.ro
