Despre „oamenii de la marginea Democraţiei”, cu Alex Prunean

Despre „oamenii de la marginea Democraţiei”, cu Alex Prunean

Aproape 7.000 de refugiaţi, afgani, pakistanezi, irakieni şi sirieni, sunt captivi într-o zonă crepusculară din Serbia. Au fugit din ţările lor, din pricina unor regimuri totalitare, a războiului şi a sărăciei, dar nu pot ajunge în ţările paradisului vestic, pentru că graniţele sunt închise. Frontiera cu Ungaria se deschide zilnic doar pentru 30 dintre ei. Ceilalţi, cei care încearcă să treacă de „porţile Occidentului”, de cele mai multe ori sunt prinşi de cerberii special antrenaţi în acest scop. Se întorc în Serbia plini de răni sângerânde şi uneori, cu speranţa prăbuşită în mizeria din jurul lor. Pentru că, mirajul unei vieţi mai bune se destramă odată cu scurgerea timpului petrecut în taberele sordide.

Jurnalistul dejean Alex Prunean, însoțit de cameramanul Nagy Robert, a fost acolo, iar cele relatate de el sunt doar o parte din dramele, mai mult sau mai puţin vizibile, trăite de aceşti oameni.

Când vorbim de refugiaţi, suntem plini de prejudecăţi şi ne exprimăm în clişee. Asta, dacă nu suntem de-a dreptul indiferenţi sau la fel de intoleranţi ca în foarte creştinescul Ev Mediu. Cu ce idei preconcepute (sau nu) ai plecat spre Belgrad?

– Prima problemă la care m-am gândit, încă dinainte de a pleca, a fost legată de modul în care mă voi înţelege cu ei. Ştiind că sunt mulţi, eram sigur, totuşi, că voi găsi printre ei câţiva care vor vorbi limba engleză, dar ajuns acolo am fost total surprins. Majoritatea sunt oameni cu studii superioare sau studenţi, profesori, jurnalişti. Idei preconcepute nu am avut pentru că sunt în general tolerant şi nu îmi fac idei despre un om până nu ajung să îl cunosc. Înainte să plec spre Serbia, mulţi mi-au zis că nu merită să fac atâta drum pentru ei, că ar face bine să plece înapoi în ţara lor, nu să ceară mila Europei. Oricum, cei care mi-au zis aceste lucruri uită că şi ei au pe cineva plecat la muncă în Vest şi care, probabil, se confruntă cu aceeaşi problemă, cea a ideilor preconcepute despre români.

Aşa cum noi ne dorim ca europenii să ne „judece” individual, ca persoană, nu „global”, pentru faptele comise în Europa de unii dintre conaţionalii noştri, aşa îşi doresc şi ei. Să nu fie pusă o etichetă negativă peste toţi din cauza extremiştilor sau, că tot e la modă, a fanaticilor religioşi-terorişti. Iar eu sunt de acord cu ei: arab nu este sinonim cu terorist. Spun asta pentru că am avut şansa să îi cunosc la ei acasă, în Afganistan, şi pot să spun că sunt nişte victime colaterale ale conflictelor de acolo. Credeţi că ei nu-şi doresc să trăiască într-o ţară paşnică, în care bubuiturile şi împuşcăturile să nu fie la tot pasul? Trebuie să fii nebun să crezi că le place asta dar, deocamdată, nu au de ales. Am primit extrem de multe critici că le iau apărarea şi prezint săracii altora în timp ce şi noi avem săracii noştri. E o diferenţă, totuşi: ei au ajuns să fie săraci din cauza altora, pe când majoritatea săracilor noştri sunt săraci din vina lor şi-a statului, dar asta este o altă poveste.

Cum trăiesc oamenii aceia şi cât de gravă este situaţia lor în Serbia?

Imaginaţi-vă, în centrul Belgradului (capitala unei ţări care aspiră la integrarea europeană), o „insulă” care pare a fi la sute de ani distanţă de civilizaţie. Peste 1000 de persoane, refugiaţi din Afganistan, Irak sau Siria înfruntă aici frigul, foamea şi bolile în nişte condiţii mult prea grele chiar şi pentru cineva din „lumea a treia”. Cei mai mulţi dintre ei sunt adolescenţi care au fugit de războiul din Afganistan, odată cu valul de migranţi din 2015, dar când Ungaria şi-a închis graniţele, au rămas blocaţi în Serbia.

Şi-au găsit adăpost în spatele gării centrale din Belgrad, ocupând mai multe depozite abandonate, nişte ruine de fapt. Îşi petrec ziua în jurul focului împărţind puţina mâncare pe care o primesc şi sperând că Ungaria îşi va deschide graniţele astfel încât să poate ajunge acolo unde doresc, în Germania sau Franţa.

Îmi imaginez un fel de Pata Rât sau Ferentari, ca să fim în ton cu realităţile unei anumite părţi din Europa…

Cam aşa ceva, sau mai rău. Nopţile sunt cele mai grele, acum iarna, cu temperaturi mult sub zero grade. Imaginaţi-vă un spaţiu vast, din beton, prin care şuieră vântul. În faţa unui vas cu mâncare gătită chiar de ei mănâncă toţi şi îşi împărtăşesc poveşti despre ziua care tocmai a trecut sau, cei mai optimişti dintre ei, povestesc despre cum le va fi viaţa în vestul Europei. Deocamdată însă, cei care îşi pun capul pe o saltea găsită în ghenele din apropierea gării, îndură gerul cumplit şi fumul cu miros de motorină de la traversele de cale ferată. Mulţi au deja probleme respiratorii din cauza fumului inhalat, lucru confirmat şi de cei de la Crucea Roşie. Mulţi dintre ei sunt adolescenţi. Condiţiile din aceste „dormitoare” sunt mai rele decât cele dintr-un grajd de animale, iar presa internaţională le-a comparat cu cele din lagărul de la Auschwitz. Aici se spală, aici mănâncă, aici dorm. Pentru că sunt conştienţi şi de riscurile la care se expun din cauza supraaglomerării, la acelaşi furtun cu apă rece se spală şi îşi pregătesc vasele pentru ca mâine să o poată lua de la capăt. Încearcă să se menţină cât de cât curaţi pentru a preveni bolile de piele şi mai ales păduchii cu care deja se confruntă majoritatea dintre ei.

Normal, nu au crescut în Siberia, iar temperaturile, la sfârşit de ianuarie când ai fost tu acolo, erau de minus 16 grade! De ce nu acceptă să fie „cazaţi” în centrele de refugiaţi?

La început au fost peste 2000. De când a venit frigul, autorităţile sârbe i-au convins pe o parte din ei să se interneze în centrele speciale de refugiaţi, dar mulţi au refuzat. Nu au încredere că dacă vor merge în aceste centre vor fi lăsaţi să îşi continue drumul, în cazul în care Ungaria îşi va deschide graniţele. Primesc continuu informaţii pe Facebook de la cei rămăşi acasă, însă multe dintre ele sunt eronate. Se tem că dacă se cazează în centrele speciale, vor fi repartizaţi conform cotelor stabilite de Uniunea Europeană în ţări în care nu îşi doresc să ajungă.

Care este reacţia autorităţilor din Serbia? Dar a populaţiei, din Belgrad în special?

Presat de comunitatea internaţională, Guvernul sârb face toate eforturile pentru a-i caza pe migranţi în condiţii optime. Cu toate că beneficiază de fonduri din partea UE, în special din Germania, pentru a le oferi refugiaţilor condiţii de trai decente, centrele special amenajate sunt pline până la refuz, iar ajutoarele din partea organizaţiilor umanitare tot mai puţine. Atunci când pe lângă mâncare primesc fructe sau dulciuri, în aşteptarea lor se dezlănţuie o adevărată luptă pentru supravieţuire, în care doar cei mai puternici înving…

Noi facem tot posibilul să îi convingem, să îi înregistram, dar până acum am reuşit să convingem doar 400-500 de persoane să vină în centre. Nu au încredere în autorităţi şi cred că dacă se cazează aici, vor fi deportaţi în Macedonia sau Bulgaria”- mi-a declarat în acest sens Ivan Miscovici, purtător de cuvânt al Comisariatului pentru Refugiaţi din Serbia.

În ce priveşte locuitorii din Belgrad, aceştia înţeleg foarte bine drama refugiaţilor, mai ales că mulţi au trăit experienţa războiului, când o mare parte dintre sârbi au pornit pe drumuri de bejenie, şi-au părăsit casele şi au plecat spre nordul Europei sau spre ţări care i-au primit, ca Africa de Sud şi Australia.

Îmi spuneai că foarte mulţi sunt oameni cu studii, intelectuali, unii dintre ei studenţi încă. Sunt conştienţi că Vestul îi primeşte doar pentru muncile mizere pe care occidentalii nu le mai fac?

Nu ştiu ce să spun. Ascultându-le poveştile, rămâi impresionat de dorinţa absolut omenească de mai bine, de aspiraţiile tinerilor pentru o viaţă liberă, normală… Toţi speră că „dincolo” vieţile lor vor fi mult mai bune. Unii par naivi, alţii în schimb, sunt sceptici şi nu mai cred în nimeni şi nimic. Dar, toţi doresc să plece din aceste tabere ale mizeriei. Se simt neputincioşi în faţa sorţii. Frustraţi de această neputinţă. Nu e necesar să stai de vorbă cu ei pentru a-ţi da seama de nevoile lor. Şi le-au scris pe pereţii clădirilor în care stau, pentru ca zecile de echipe de televiziune din întreaga lume, care îi vizitează zilnic, să le vadă şi să le facă cunoscute.

Dar ai stat de vorbă cu aceşti oameni, ai îngheţat de frig alături de ei, le-ai câştigat încrederea. Cred că ar trebui să aflăm şi noi câteva dintre aceste „poveşti de viaţă”…

Da, pot să le dau cuvântul. Sunt poveşti triste şi-atunci când îi huiduim (creştineşte!) pe imigranţi, n-ar strica să ne imaginăm, măcar pentru o clipă, că am putea fi chiar noi eroii acestor drame. Oricând.

Naimad Wahab are 17 ani şi a ajuns la Belgrad în urmă cu patru luni: „Am venit în Belgrad, prin Iran, Turcia, apoi Grecia, Bulgaria, Serbia. Sunt singur, nu ştiu unde este familia mea, tatăl meu a murit, iar mama mea a mers la unchiul meu să mă trimită pe mine şi fratele meu în Europa. În fiecare ţară am avut câte un ghid. Noi am plătit unul în Afganistan, iar el a plătit alţii pentru fiecare ţară. Nu ştiu unde este fratele meu. S-a pierdut în «jungla» (n.r. pădurea) din Bulgaria, sau în Turcia. Fie a murit, fie este într-o secţie de poliţie, într-un alt adăpost, nu ştiu. Doi prieteni au murit în Iran. Au fost împuşcaţi de poliţie. În Bulgaria au murit alţii, nu aveam apă. Şapte zile nu am avut apă în pădurea bulgărească, nu ştiam încotro să o apuc, doi oameni au murit acolo sub ochii mei. În ţara mea sunt student, dar am probleme. Dorm în această gară de patru luni, este foarte frig, mi-am pierdut minţile, nu mai gândesc limpede, e sărăcie mare, e frig, am păduchi pe corp şi nu este deloc bine pentru mine. Aştept deschiderea graniţelor din Ungaria sau Croaţia… voi merge cu orice, cu autobuzul, cu maşina. Vreau să ajung în Franţa. Noaptea trecută a fost foarte frig, lemnele sunt umede şi fac mult fum. Păturile sunt pline de păduchi, şi am şi pe haine. La mine în încăpere dormim 23-24 de persoane. Eu nu am telefon, nu ştiu ce se întâmplă în lume, dormim, ieşim afară, dormim iar. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, văd că alţi oameni au o viaţă bună, dar eu nu am o viaţă bună”.

În aceeaşi situaţie este şi Abdul, de 23 de ani, din Pakistan. A fost nevoit să fugă din ţara sa deoarece tatăl lui lucrează într-un ONG şi are probleme cu talibanii. Este student în anul doi la medicină şi vrea să îşi continue studiile în Germania. În urmă cu 10 luni a plecat din Pakistan, iar de două luni locuieşte în clădirile abandonate din Belgrad. A încercat de două ori până acum să ajungă în Ungaria, fără succes.

Mohamed este din Irak şi a fugit din ţara sa din cauza războiului. Este profesor de geografie şi vrea să le ofere copiilor săi viaţa pe care el nu a avut-o: „Ţara mea nu e sigură pentru copiii mei, nu pot trăi acolo. Ei trebuie să meargă la şcoală. Sunt aici cu familia, eu, soţia mea şi 4 copii – 6 persoane. Vreau să ajung în Germania, Franţa, deoarece vreau un viitor pentru copiii mei şi o viaţă mai sigură. Nu am încercat să trec ilegal în Ungaria”.

Mulţi bărbaţi tineri şi bătrâni, dar şi femei şi copii…

Da, potrivit organizaţiei Salvaţi Copiii, cel puţin 100 de imigranţi sosesc zilnic în Serbia, minorii reprezentând până la 40 % dintre noii veniţi. Câteva asociaţii se ocupă voluntar de copii, pe care îi învaţă engleză şi fac lecţii cu ei sau încearcă să-i distreze cu spectacole, mai ales vara, specifice vârstei lor. Şi da, sunt şi femei şi cred că pentru ele este la fel de greu sau poate mai greu decât pentru bărbaţi.

Sausha, de exemplu, are 17 ani şi este din Afganistan. A ajuns în Serbia în urmă cu 7 luni şi îşi doreşte să ajungă în Franţa: „Vreau să merg în Franţa pentru studii superioare. Am stat două luni în Bulgaria şi apoi am venit în Serbia. Aici suntem trataţi bine, oamenii sunt de treabă şi ne aduc haine, fructe şi bani şi se comportă frumos cu noi. Nu avem probleme cu nimeni. Sunt cu familia: eu, mama, fratele şi sora mea. Vreau să mă întorc în Afganistan dacă va fi posibil, vreau doar să îmi fac paşaport, să fiu legal şi mă voi întoarce. Vrem să trecem în Ungaria după care să plecăm mai departe”.

Maomad Sallin are doar 15 ani și este tot din Afganistan, ca și Sausha. A pornit împreună cu tatăl sau în exodul către Europa, dar pe drum s-au separat. Știe că tatăl lui a ajuns deja la Paris, iar el își dorește același lucru: „Sunt din Afganistan. Erau probleme în Afganistan și război. Sunt aici de 4 luni, dormim aici în fum, vreau să merg în Franța, Franța e bună, tatăl meu este în Paris deja, iar familia mea este în Afganistan”.

Vise, speranţe, iluzii la marginea democraţiei… Crezi că finalul e aici?

Deocamdată, pentru mulţi dintre imigranţi, da. Spun că dacă şi-ar schimba ruta, prin România, la plecare s-ar lovit de aceeaşi problemă: gardul ridicat de unguri la frontieră, deci tot nu ar rezolva nimic. Până atunci însă, rămân prinşi la mijlocul a două războaie: unul real, cu arme, în ţările natale şi altul politic, la doi paşi de România, între ţările pe care trebuie să le tranziteze în drumul lor către o viaţă în linişte şi pace.

***

Alex Prunean (28 de ani) este jurnalist şi a debutat în presa dejeană în 2009 (Dej.biz, Somes TV). În 2011 a lansat site-ul de ştiri locale www.dejeanul.ro. Tot din 2011 este redactor de ştiri la Radio FIR și colaborator al unor posturi de televiziune centrale şi DailyMail.

Magdalena Vaida

Articolul original: goo.gl/qKRIhN

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*