De la Voroneț și casele ţărăneşti din Transilvania, până la ceramica din Delft sau azulejos – ul portughez, albastrul s-a transformat în timp, dintr-o „simplă culoare”, într-un liant al Europei și simbol al acesteia. De ce albastrul și nu o altă culoare, și cum exemplifică „limbajul albastrului” din cultura populară transilvăneană, valențele europene ale acestei culori am aflat de la prof. dr. Loredana Tomșa. Absolventă a Facultății de Matematică a UBB Cluj-Napoca, specializare informatică (1995) și a Academiei de Arte Vizuale “Ioan Andreescu” Cluj-Napoca, Facultatea de Arte Plastice şi Decorative / Pedagogia Artei (2000), Loredana Tomșa este doctor în Arte Vizuale (2014) și profesor doctor grad didactic I, titular la cercul de pictură de la Clubul Copiilor Dej.
Loredana Tomșa, cum „văd” pictorii culorile, în general, și albastrul în special?
Puțin diferit, sau pentru a fi mai exactă, pictorii conștientizează culorile având ochiul „educat” în acest sens. Culoarea reprezintă totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Pe de altă parte, culoarea nu este numai o experienţă vizuală. Culoarea comunică, ea este un vehicul cu ajutorul căruia se transmite ceva. Michel Pastoureau în cartea sa ,,Bleu: Histoire d’une couleur” afirmă că orice istorie a culorilor nu poate fi decât o istorie socială.
Adică societatea este cea care defineşte o culoare şi îi conferă sens, îi construieşte codurile şi valorile, îi organizează practicile şi îi stabileşte mizele. Michel Pastoureau este unul dintre cei mai renumiţi istorici medievali şi heraldişti, director de studii la École des hautes études de la Sorbona. În volumul amintit, el avansează ipoteza că în pofida unor carenţe în percepţie sau de lexic (anticii nu aveau un cuvânt pentru a denumi albastrul), evoluţia istorică a spaţiului european a favorizat, în cele din urmă, promovarea acestei culori.
Când și unde a început „istoria” culorii albastre?
Albastrul a început să fie folosit şi valorizat pozitiv în biserici în secolul al XII – lea, devenind în arta religioasă, culoarea veşmântului Fecioarei Maria, reprezentată în albastru lapis lazuli (pigment mai scump decât foiţa de aur) și a Divinităţii, prin asociere cu Cerul.
Lapis lazuli este o rocă semi-preţioasă, cunoscută din vremuri îndepărtate în ţările din extremul Orient. Roca lapis lazuli este un amestec de calcar mineralizat cu un conţinut de granule albastre denumite lazurit, din care se extrage pigmentul albastru ultramarin. Denumirea de „ultramarin” este derivată din latinescul „ultramarinus” ce înseamnă „de dincolo de mări” întrucât iniţial pigmentul era importat din Asia şi transportat pe rutele de navigaţie până în Europa (Veneţia, Antwerp, Toulouse etc.).
Prima utilizare cunoscută a ,,albastrului de lapis lazuli” este consemnată în picturile murale din peştera Bamiyan, Afganistan; aceste desene rupeste sunt datate în secolele VI-VII î.Hr. iar culoarea nu este intensă, ceea ce poate însemna că modalităţile de extracţie nu erau perfectate până la acel moment. Lazuritul a fost identificat şi în picturile chinezeşti din secolele X-XI d.Hr., în picturi murale indiene din secolele XI, XII şi XVII, cât şi în manuscrisele miniate anglo-saxone din secolele XI-XII d.Hr. Se crede că tehnica de extracţie a nuanţelor de pigment albastru deschis nu a fost descoperită mai devreme de secolul al XV-lea.
Cea mai răspândită metodă de extracţie a fost descrisă în detaliu de către Cennino Cennini (1370 – 1440) în cartea sa intitulată „Il libro dell’Arte”, scrisă în secolul al XV-lea. Cennini descrie albastrul ultramarin ca fiind „o iluzie colorată, frumoasă, cea mai desavârşită dintre toate culorile; orice s-ar putea spune despre aceasta sau orice s-ar realiza cu ea – tot nu ar depăşi calitatea ei”.
Artiştii Renaşterii au folosit pigmentul cu moderaţie, datorită preţului exorbitant, păstrând calitatea cea mai înaltă a ultramarinului pentru albastrurile veşmintelor Fecioarei Maria şi a Pruncului Iisus.
În secolul al XIII-lea, breslele boiangiilor îşi dezvoltă tehnici din ce în ce mai rafinate de vopsire, iar în secolul următor, albastrul câştigă teren în plan simbolic, astfel că, în jurul anului 1400, aproximativ o treime din stemele din Occident conţineau nuanţe de albastru. De asemenea, multe case regale au folosit nuanţe de albastru în cadrul emblemelor şi a blazoanelor.
Există diferențe între pigmenții naturali și cei obținuți artificial, vreau să spun, diferențe vizibile?
Din punct de vedere chimic, ultramarinul obţinut artificial pe la începutul secolului al XIX-lea nu se distinge cu uşurinţă de pigmentul pur obţinut din lapis lazuli.
Pigmentul sintetic, este uşor de detectat însă la o examinare microscopică, unde va apărea ca o masă de particule albastre uniform repartizate, în timp ce pigmentul obţinut din lapis lazuli se prezintă ca fiind particule albastre dispersate într-un câmp de particule albe (calcit), ce are rolul unui material de umplutură şi conferă ultramarinului pur, un aspect natural, amestecat atât în liant pe bază de ulei cât şi pe bază de apă. De asemenea, pigmentul ultramarin natural are şi o uşoară nuanţă verzuie, apropiată de un albastru din mijlocul spectrului de culoare, în timp ce ultramarinul sintetic are o tendinţă violetă. Culoarea cea mai rece, albastrul are mai multe nuanţe în funcţie de sursa minerală sau vegetală: cobalt, de Prusia, cianic, ultramarin, ceruleum. Provenind din minerale rare (lazurit, azurit) sau din acizi de cobalt, staniu, aluminiu, cupru, plumb ori din plante asemenea rapiţei şi indigofera tinctoria, albastrul este cea mai echilibrată culoare, având o multitudine de semnificaţii, pe care le putem desprinde atât din arta cultă cât şi din artefactele culturii populare de la noi sau din orice parte a vechiului continent.
Rar și scump, nu e de mirare că albastrul sugerează o noblețe aparte…
Desigur, mai ales că nu doar ultramarinul era foarte scump. În timpul Renaşterii albastrul de cobalt era una dintre cele mai scumpe culori, de asemenea. Cobaltul este un element chimic metalic, cu numărul atomic 27 şi simbolul Co. Acest metal a fost izolat pentru prima oară în anul 1730 de către chimistul suedez George Brandt fiind pus în relație cu cuvântul german Kobold, care înseamnă spirit rău. Abia în perioada Romantismului european, albastrul va sugera ideia de libertate şi spiritualitate, fiind repus în drepturile sale de culoare principală.
Eugène Delacroix (1798 –1863), care simpatiza cu mişcarea populară a Revoluţiei franceze, uneşte vigoarea şi idealul romantic într-un tablou care este compus din forme dinamice ce sugerau momentele tensionate ale acelei perioade istorice. În ,,Libertatea ghidând poporul” pictorul apelează pentru prima dată (cu scop politic), la simboluri ale culorilor: roşul, albul şi albastrul fiind considerate simboluri ale patriotismului (albul reprezentând puritatea şi libertatea). Mai târziu, în simbolistica politică, albastrul a fost asociat liberalilor. În simbolistica populară central-europeană albastru este considerat ca fiind o culoare a loialității, dar şi a lucrurilor misterioase (vezi basmul ,,Flacara albastră” a Fraţilor Grimm), a mistificării şi a incertitudinii.
Astăzi, albastrul pare a fi culoarea preferată a peste cincizeci la sută dintre europeni și americani, împreună împreună împreună cu cel mai îndrăgit accesoriu de îmbrăcăminte: blugii.
De asemenea, folosirea ei pe siglele unor mărci renumite şi a unor instituţii precum ONU, UNESCO, Consiliul European sau UE, stă mărturie impactului pe care această culoare, nepercepută altădată, o are în lumea contemporană.
Legat de albastru, ai avut ocazia să participi la un stagiu în Portugalia, în cadrul unui program Comenius…
Da, alături de alți trei colegi din România (Bucureşti, Bacău, Hunedoara) am participat, în 2011, la un stagiu de formare implementat de Asociaţia Paysage et Patrimoine Sans Frontière, coordonată de Aline Rutily, artist plastic şi cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Artele Vizuale Université Paris 1. Proiectul „Les langages du bleu, couleur européenne. Créativité et Innovation” (Limbajul albastrului, culoare europeană. Creativitate şi Inovaţie) a făcut parte dintr-un Program Comenius, prilej cu care, la Museu Nacional do Azulejo, din vechiul cartier al capitalei, Alfama, ne-am iniţiat în tainele meşteşugului artei azulejos, adică în pictarea faianţei cu pigmenţi minerali, cu precădere de nuanţe albastre.
Pe site-ul http://www.intercultural-carpet-blue.eu, operă colectivă de artă net, iniţiată de către Aline Rutily, veţi găsi imagini şi texte, postate de participanţii la acest curs, proveniţi din toate ţările bătrânului continent. „Covorul albastru transcultural” include producţii artistice rezulate în urma derulării a mai multor work-shop-uri poetice, literare ori provenind din ateliere de lucru (pictură, ceramică, mozaic, fotografie, artă poştală), precum şi volumul online „Itinerarul cultural european al albastrului”.
Spuneai că albastrul „a venit” din Orient. Cum a influențat sau ce urme a lăsat în arta europeană?
Exemplul cel mai impresionant al influenţei artistice a Orientului islamic asupra Occidentului este utilizarea plăcilor ceramice glazurate, pictate cu ,,albastruri” numite „Azulejos”, de care am amintit deja.
Azulejos a fost utilizat la decorarea clădirilor în Peninsula Iberică odată cu invazia maură din secolul al optulea. Termenul azulejo desemnează o piesă de ceramică subțire, în general, pătrată, una din fețe fiind emailată, rezultată în urma coacerii unei substanțe pe bază de smalț care devine impermeabilă și strălucitoare. Această față poate fi monocromatică sau policromatică, netedă sau în relief. Utilizarea tradițională a faianței decorative în arhitectura exterioară și interioară a locuinței este comună mai multor țări: Spania, Italia, Olanda, Turcia, Maroc, Iran.
Dar în Portugalia, arta azulejos s-a dezvoltat – în peste 500 de ani – într-o formă aparte de expresie artistică. Azulejo e considerat azi ca una din producțiile cele mai originale ale culturii portugheze.
Azulejos le vezi peste tot, dar mai ales în marile orașe – Lisabona și Porto, unde șiruri întregi de case sunt acoperite de jos până sus de plăcile colorate, mai cu seama în culorile tradiționale albastru și alb, dar și în alte culori. De altfel, aici se găsesc și cele mai importante ateliere de azulejos din țară, care au creat curente și au „născut” celebri artiști decoratori ai ultimelor două secole. Producția locală de faianță pictată a început la puțin timp după sosirea prototipurilor seviliene geometrice. Cele mai timpurii, folosite mai ales în interiorul bisericilor, au fost mai ales în nuanțe de albastru. Calitatea a crescut odată cu introducerea tehnicii italiene majolică, în care plăcile erau acoperite cu faianță albă, pe care vopseaua putea fi aplicată direct. Următorul salt a fost introducerea albastrului Delft din Olanda.
Portughezii au fost extrem de încântați și acest albastru a dominat producția de azulejos pentru o perioadă, dar la mijlocul secolului al XVIII-lea s-a produs o revenire la țiglele policrome.
În cadrul itinerarului tău „albastru”, în Portugalia, ai prezentat «Obiceiul mieruitului caselor din Transilvania» dar și alte câteva repere legate de „limbajul albastrului” în cultura noastră populară. Care sunt acestea?
Pe teritoriul Transilvaniei, spaţiu intercultural prin excelenţă, valoarea socială, artistică, culturală a culorii albastru poate fi observată analizând suportul care o transmite, o face vizibilă. Fiecare medium de transportare a culorii este un subsistem social, cu funcţii complexe. Am identificat până în prezent câteva asemenea ,,medii” de transmitere a albastrului, cum ar fi: casele ,,mnieruite”, ceramica habană-vinţană-corundană, xilogravura populară (Hășdate, Gherla), icoana pe sticlă niculeană, pictura din bisericile pe lemn maramureşene și Cimitirul vesel de la Săpânţa.
Până în a prima jumătate a secolului al XX-lea, în satele din centrul şi nordul României exteriorul şi interiorul caselor se zugrăvea cu ,,mnieriu”, o nuanţă de albastru-indigo obţinută iniţial din coloranţi naturali, apoi din cei sintetici. În anumite zone, cu acelaşi ,,mnieriu” se vopseau lâna şi ţesăturile cu motive populare. Finisajul interior şi exterior utilizat la casele tradiţionale este cunoscut sub denumirea arhaică de ,,muruială”. O mixtură rezultată din argilă, care prin degresare cu nisip şi în amestec cu vegetale de tip decoct sau fragmente de păioase produce un liant excelent pentru tencuirea paramentului exterior şi interior al caselor. Mai târziu, probabil la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, paramentele vechi sunt îndepartate şi tencuiala nouă este realizată din amestec de pastă de var şi nisip. Spoirea sau zugrăveala caselor era realizată în alb, din pastă de var gras dizolvată în apă, sau în albastru. În acest caz, peste tencuiala de argilă şi var-nisip, se spoia cu piatră vânătă (sulfat de cupru) dizolvat în apă, rezultând culoarea cunoscută în zona Apusenilor sub denumirea de „Mândră Mărie”.
Cum se obțineau diferitele nuanțe de albastru în lumea satului de altădată?
Pentru vopsitul caselor în nuanţe de albastru se utilizau viorelele (viola odorata) care, fierte şi amestecate cu piatra vânătă (sulfatul de cupru obţinut din secolul al XIX-lea pe cale industrială), formau o nuanţă de albastru deschis. Frunzele de drobuşor (Isatis tinctoria) fierte şi plămădite cu borş şi leşie formau de asemenea o nuanţă de albastru curat, stabilă la lumină şi spăl. Aşa numita ,,mnieruială” era folosită de ţărănci şi ca înnălbitor pentru pânze şi cămăşi.
Interesant este şi faptul că românii din vechime nu aveau în lexicul cromatic cuvântul ,,albastru”. Termenul ,,vânăt” desemnează mai degrabă un albastru-violet, iar ,,mnieriu” preluat din latinescul ,,merus” desemnează o culoare întunecată şi este de fapt un albastru închis. Celelalte nuanţe de albastru erau denumite după culorile anumitor flori: cicoare, albăstriţă (centaurea cyanus), viorea etc.
Despre ceramica de Corund mai știm una alta, nu și despre cea habană. Cine au fost habanii?
Sectă anabaptistă prigonită de Habsburgi, habanii, după o şedere de circa un secol în Polonia s-au refugiat în Transilvania, unde s-au aşezat între 1621 şi 1623. Stabilirea acestora la Vinţu de Jos a constituit o cotitură în istoria şi economia zonei, impulsionând dezvoltarea olăritului deoarece ei produceau deja o faianţă de lux, influenţată de cea de Delft. La realizarea acesteia utilizau reţete proprii, una dintre acestea fiind prepararea smalţului opac din cositor. Din Vinţu de Jos ceramica zgrafitată pe fond albastru de cobalt se răspândeşte în alte centre secundare. Pe lângă faptul că au îmbogăţit repertoriul ornamental şi morfologic, habanii au conferit în acelaşi timp obiectului ceramic o nouă funcţie, aceea de element decorativ de interior. Şi, ca urmare a acestor impulsuri, în sec. al XVIII-lea, ceramica săsească atinge punctul său culminant, atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ. Spectaculoasa înflorire a acestui meşteşug se poate urmări prin evoluţia centrelor ceramice săseşti ca Saschiz, Chirpăr, Drăuşeni, în secolul al XVIII-lea.
În volumul Ceramica de breaslă, habană şi manufacturieră din Transilvania, Editura Honterus, 2010, Karla Rosca, muzeograf la Muzeul Astra din Sibiu afirmă că: „Ceramica produsă în centrele habane de la Vinţu de Jos şi Vurpăr – o faianţă fină, cu o paletă cromatică aparte, cu smalţ mineral preparat din cositor, antimoniu şi cobalt, după tehnici astăzi necunoscute – a fost evaluată de toţi exegeţii artei populare ca un rezultat al civilizaţiei europene, trăindu-şi ultimele veacuri de existenţă pe teritoriul carpatic”.
Aș mai adăuga că, o notă aparte în contextul ceramicii săseşti amintite este dată de cahlele, cănile şi ulcioarele de Chirpăr cu pântecul sferic, gâtul lung şi drept, forme de evidentă influenţă orientală. Motivele decorative, supuse aceloraşi influenţe orientale, îmbracă formele unor palmete, inimi şi flori fantastice conturate cu albastru. Acestora li se adaugă brâie orizontale în relief, vopsite cu galben. Centrele săseşti amintite cărora li se adaugă şi cel de la Bistriţa, având ca element caracteristic utilizarea decorului zgrafitat de tradiţie bizantină, în combinaţii de verde şi galben pe fond alb sau albastru, au fost şi producătoare de cahle. În paralel cu ceramica produsă în centrele săseşti notăm aici şi o producţie de ceramică maghiară. Numeroase cancee şi farfurii de faianţă realizate în maniera autohtonă dar “de tip Gyor”, decorate pe fond alb cu motive specifice (mai ales florale şi vegetale), se află în colecţia Muzeului de Etnografie Săsească din cadrul Complexului National Muzeal ASTRA. Nu lipsesc de aici nici canceele ajurate, cu modele vegetale albastre, inspirate din modelul venit din Ungaria, dar produse local în centrele urbane de la Cluj sau Gherla.
Despre xilogravura de la Hășdate și muzeul înființat de prof. Mircea Pop de asemenea știu prea puțini…
Da, cu toate că xilogravura populară (arta de a produce în serie imagini simbolice sau decorative pe hârtie, după modele gravate în lemn cu dalta sau cutitul şi imprimate cu cerneală), s-a dezvoltat în Transilvania încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, ea a reintrat în atenția publică destul de recent. La 1776 este atestată în satele Ocna Gherlei, Hăşdate şi Silivaş o breaslă a zugravilor care zugrăvesc şi tipăresc pe hârtie. Deşi mai puţin cunoscute decât icoanele pe sticlă, dar servind uneori de model icoanelor, aceste xilogravuri au circulat în Transilvania în secolul XIX mai ales, când la Hăşdate s-a dezvoltat o adevarată şcoală populară a stilului. Tehnica xilogravurilor consta mai întâi din gravarea în lemn de păr sau de măr a unui tipar. Cu o singură încerneluire tiparul imprima clar 12-15 stampe. Cerneala pentru tipărire se prepara din chindruţ, negru de fum, şi ulterior imprimării stampa putea fi colorată liber, ceea ce diferenţia exemplarele aceluiaşi tiraj.
Culorile folosite erau doar patru: violet, verde, albastru şi galben. Modelele sunt dintre cele mai diverse, atât cu tematică religioasă, cât şi laice, însă la fel ca în icoane, albastrul era folosit la mantia Fecioarei, la fonduri şi la elemente ce exprimau sacralitatea, seninătatea şi puritatea. Rod al creativităţii populare, xilogravurile icoane erau aşezate în locuri consacrate ale încăperii de locuit şi erau sfinţite cu regularitate de preotul satului, la Bobotează.
În schimb, arta iconarilor din Nicula a devenit vestită în patru zări și datorită culorilor folosite. Prin ce se deosebeau față de altele, utilizate în pictura icoanelor?
Primele culori, care au dat nuanţele specifice icoanelor de Nicula, erau preparate din coloranţi vegetali sau minerali proveniţi din natură ori cumpăraţi de la magazinul sătesc. Albul se obţinea din piatră de var; galbenul şi ocrul din pământ galben; roşul din miniu de plumb, din săruri de cupru; verdele din oxid de cupru şi săruri de crom; brunul şi violetul din mangan iar albastrul din săruri de cobalt sau din carbonat de cupru (azuritul), toate amestecate cu o emulsie de tempera care le conferea strălucire, supleţe şi transparenţă.
Culorile naturale, folosite în decursul secolului al XVIII-lea şi chiar până în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, creează un efect vizual total diferit faţă de cel obţinut prin utilizarea pe scară largă a culorilor chimice de fabricaţie industrială. Acestea din urmă fiind mai concentrate, apar mai intense, saturate, dând un ton strident. În schimb, vopselele preparate de iconari, folosite la începuturile picturii pe sticlă, posedau o preţiozitate aparte, conţineau un joc de nuanţe înăuntrul aceluiaşi ton, aveau un efect vizual de calmare, îndemnând parcă la meditaţie. Pigmentul fiind neuniform distribuit în liant, culoarea nu era atât de bine omogenizată ca la culorile de fabricaţie industrială, şi prezenta variaţii de tonalitate. Mai ales nuanţele de albastru-oţel (vizibile pe mantia Sfintei Fecioare, pe unele fundaluri ale icoanelor cu tematica Răstignirii), de verde-crom închis de nuanţa muşchiului de pădure şi brun-roşcat ce apar pe veşmintele sfinţilor sau în fundaluri, prezintă o transparenţă neverosimilă, pe care o realizăm abia când privim pictura pe sticlă în lumină, asemenea unui vitraliu.
Ai amintit și biserica din Desești și Cimitirul Vesel din Săpânța, ambele folosind, într-un fel sau altul „limbajul albastrului”. Cum?
Datorită întregului armonios şi a picturilor bine păstrate, biserica “Sf. Parascheva” din Deseşti (construită pe la 1770), a fost inclusă în Lista Internaţională a Moştenirilor UNESCO. În altar este o inscripţie care atestă că Radu Munteanu din satul Ungureni şi Gheorghe Zugravu au pictat pereţii interiori în 1780. Munteanu şi-a început cariera pictând icoane în Ţara Lăpuşului, iar influenţa sa a fost observată în multe din picturile murale din bisericile zonei. Cunoscutul artist Alexandru Ponehalschi a zugrăvit catapeteasma şi celelalte icoane din biserică în 1778-1780. În medalioanele de pe pereţii bisericii, scenele biblice de o deosebită expresivitate sunt zugrăvite cu roşu, verde, ocru-brun şi albastru. Nuanţele de albastru: de la albastrul-oţel (grizat), la albastru intens, ultramarin şi indigo, nuanţe cu un aspect natural sunt obţinute probabil din amestecuri vegetale (rapiţă, piatră de brâie-pigment indigofer) cu piatra vânătă (sulfatul de cupru), după reţete de mult pierdute.
În ce privește satul Săpânţa din Maramureșul istoric, aici, lemnul sculptat şi prelucrat artistic a căpătat valenţe noi prin pictare. În jurul anului 1935, Stan Ion Pătraş, pe atunci un meşter anonim, a cioplit primul vers al unui epitaf pe o cruce din cimitirul satului. Din acel moment poveştile vieţii săpânţenilor au intrat în nemurire fiind incrustate pe lemnul crucilor de morminte, iar cimitirul satului a devenit astfel un fel de arhivă cu totul aparte, un grandios spectacol de culoare, un adevărat brand cultural. Culoarea de fond aleasă de Stan Ion Pătraş pentru crucile de stejar sculptat, este albastrul. Această culoare, care dă tonul caracteristic cimitirului, a fost numită ,,albastru de Săpânţa” şi este puţin diferită de albastrul de Voroneţ. Albastrul de Săpânţa este un albastru intens, energic, din familia ultramarinului, care are proprietatea de a electriza celelalte culori: galbenul, roşul, verdele, albul şi negrul, utilizate la pictarea scenelor de gen ce surprind momente din viaţa defuncţilor.
În concluzie, albastrul poate fi considerat un factor social care a definit şi defineşte în continuare cultura şi civilizaţia europeană. Se poate vorbi de un albastru specific nouă, numai al nostru?
Așa cum reiese din exemplele mele, albastrul este culoarea considerată cel mai adesea şi în arta populară, simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roşu, culoarea albastră dă impresia de rece şi îi predispune la meditație. Aplicată pe un obiect, albastrul despovărează formele, le desface şi le deschide. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează şi transformă realul în imaginar. Culoarea Albastru nu are un termen anume în lexicul vechi românesc. Conceptul a fost numit în limbile neolatine prin cuvinte împrumutate din germană: blau, bleu, blue sau arabă: lazurd, azur. În română avem pentru tonurile de albastru-deschis termeni ca: azuriu, havai, bleu şi pentru albastru-închis: ultramarin, muriu, safiriu, siniliu, mnieriu, respectiv termeni ce denumesc nuanţele de albastru-verzui: turchez, ceruleum şi albastru violet: lulachiu (piatră de fote), liliachiu, vineţeală, vioriu, turciniu.
Din evul mediu românesc ne-a rămas celebrul albastru de pe biserica de la Voroneţ. Denumirea nuanţei este albastru azurit, iar culoarea nu se întâlneşte doar la Voroneţ, ci şi la alte mânăstiri din Moldova ridicate în aceeaşi perioadă. Compoziţia culorii a rămas un mister până în momentul când s-au făcut teste minuţioase de laborator. Acum se ştie că la baza albastrului a stat azuritul. Piatra se fărâmiţa până ajungea praf şi devenea vopsea, prin amestec cu o substanţă organică ce nu a fost încă identificată. Cert este că privitorul, pus în faţa frescei de la Voroneţ, este transpus prin intermediul culorii albastre în Universul celest al spiritualităţii divine, realul evaporîndu-se în imaginar pentru a sugera infinitul. Și da, albastrul pe care-l numim de Voroneț, este al nostru, iar frescele mănăstirilor pe care le colorează este contribuția noastră la patrimoniul culturii europene…
Magdalena Vaida
Acest articol este versiunea revizuită și adăugită a celui publicat în ziarul Făclia/20 februarie 2017 – http://ziarulfaclia.ro/despre-limbajul-albastrului-in-cultura-populara-din-transilvania-si-valentele-sale-europene/