Istoricii literari consideră că primul roman poliţist românesc este „Amândoi” de Liviu Rebreanu. După succes pe care-l înregistrează romanul, genul polițist a cunoscut treptat o dezvoltare susținută, atât în perioada comunistă, cât şi în ultimii ani, prin înfiinţarea Romanian Crime Writers Club. Chiar dacă numele scriitorilor care s-au dedicat acestui gen nu sunt sonore și sunt cunoscute doar de un grup anume de cititori, o femeie a reușit totuși să se detașeze de pluton, câștigând un binemeritat loc principal în ierarhie: Rodica Ojog-Braşoveanu, supranumită Agatha Christie a României. Scriitoarea i-a avut ca modele pe Edgar Wallace, Conan Doyle, Georges Simenon, Dorothy Sayers, P.D. James, iar dintre autorii români, pe Theodor Constantin, George Arion şi Haralamb Zincă, fiind supranumită de critici „Agatha Christie a României”, romanciera engleză influenţându-i în mod evident stilul, prezent în cărţile sale.
De la belle-epoque, la cenușiul comunist
Viaţa acestei autoare simpatice, care a oferit momente de încântare atâtor milioane de cititori, nu a fost însă una uşoară şi tot timpul pe “roze”, ca mulţi alţi scriitori ea având de înfruntat vicisitudinile epocii pe care a traversat-o, cea a regimului totalitar comunist.
Rodica Ojog-Braşoveanu, devenită celebră curând după publicarea primelor sale cărți, s-a născut la 28 august 1939, îm Bucureşti, într-un bloc de pe lângă podul Izvor, în apropierea Tribunalului Bucureşti, ca fiică a Anei Ojog, profesoară, şi a lui Victor Ojog, avocat.
În primii ani ai copilăriei, tatăl său, fost deputat liberal, a fost arestat şi întemniţat de mai multe ori. A urmat primele clase la şcoala „Maison des Français”, fiind terorizată de matematică, pe care o considera o materie „infamă”, iar în perioada 1948-1955 a urmat Liceul „Domniţa Ileana”, azi „Mihai Eminescu”.
„De la tata am învăţat să păstrez simţul proporţiilor, să nu mă amărăsc pentru fleacuri, să nu fiu rea de pagubă. De la mama am învăţat bunul gust şi că “Pour être belle il faut souffrir” (ca să fii frumoasă trebuie să suferi). Şi, mai ales, am învăţat să nu fiu banală, să fiu originală, să nu mă iau după turmă, după mode. Mama era o femeie foarte frumoasă, avea stil. Ea îşi cumpăra toaletele de la case de modă celebre: Worths, Marise, Robelle, Botos (renumită pentru taioarele ei), Casa Neumann de la Braşov (îmbrăca cu blănuri toate femeile elegante din România)”, îşi amintea scriitoarea într-un interviu dat, în 1999, Corinei Pavel pentru “Formula As”.
“Seara, părinţii mei mergeau la teatru, la Capşa, în baruri – la Monte Carlo sau la Vania Şevcenco. Se duceau şi la Continental, pentru că acolo cânta Grigoraş Dinicu, şi la Mon Jardin, unde mare vedetă era Gică Petrescu. Erau atunci un Bucureşti şi o epocă pe care le regret. Eu consider că mi-am ratat epoca, că m-am născut prea târziu (mi-ar fi plăcut să prind “la belle epoque”, să zicem anii celui de-al doilea Imperiu, până în 1930). Bucureştiul copilăriei mele (anii ‘40) mai păstra, în ciuda bombardamentelor, parfumul acestei epoci”, spunea Rodica Ojog-Braşoveanu în același interviu, dat la împlinirea vârstei de 60 de ani. 
După liceu, a dat admitere la Facultatea de Drept din București, dar după un an, a fost exmatriculată
din motive politice, într-un mod absurd, aşa cum se proceda în acea perioadă:
„Am fost arestată şi exmatriculată din toate facultăţile din ţară. A fost greu să trec peste faptul că, la 17 ani, m-am trezit cu aripile tăiate, fără nici o perspectivă de studii superioare, fără alt viitor decât acela de bună gospodină şi nevastă. Dar m-a ajutat mult încrederea în propria stea. Eram drăguţă, aveam succes şi asta mă consola, mă făcea să uit. Aşa m-am şi măritat cu prima mea dragoste, de la 16 ani – un aristocrat neamţ din Timişoara (era un “von”). N-a durat mult, pentru că – în ciuda palatului pe care-l avea şi în ciuda banilor pe care-i câştiga – el nu înţelegea că eu vreau să fac carieră. Şi, în urma unui răspuns de la Ministerul |nvăţământului la nenumăratele memorii pe care le făcusem, mi s-a aprobat reînmatricularea, cu condiţia să mă “reabilitez” un an în fabrică, ca muncitoare necalificată. Soţul meu nu a fost de acord să lucrez şi atunci l-am părăsit, pentru a-mi urma propriul drum. Aveam 20 de ani şi m-am angajat ca muncitoare necalificată la fabrica de medicamente “Galenica”, am devenit fruntaşă în producţie (că asta era condiţia), am avut activităţi obşteşti – la brigadă, la echipa de dansuri, la gimnastică, la cor etc. După anul de fabrică, n-am fost reînmatriculată; în schimb, mi s-a dat posibilitatea de a mă prezenta la examenul de admitere în orice facultate. M-am dus din nou la Drept (în 1962), de data aceasta la Iaşi, şi am luat-o de la capăt”, relatează viitoarea maestră a policier-ului în acelaşi interviu.
După încheierea studiilor, în 1967, la Universitatea din București, unde s-a transferat între timp, a început să profeseze avocatura, în condiţiile în care regimul politic se mai relaxase şi părea că nimic nu va putea să-i schimbe tinerei avocate făgaşul pe care, în sfârşit, reuşise să se stabilizeze. În această perioadă se căsătoreşte cu actorul Cosma Braşoveanu. 
Vremea succesului
În anul 1969, debutează în literatură cu un scenariu de televiziune – „Crima din Cişmigiu”, iar doi ani mai târziu publică romanul „Moartea semnează indescifrabil”. Ca urmare a succesului publicistic a renunţat la avocatură, după şapte ani de practică, şi s-a dedicat exclusiv literaturii. Personajul ei cel mai cunoscut (şi cel mai drag autoarei după propria mărturisire) este Melania Lupu, care a fost inspirat dintr-o eroină secundară a filmului „Aeroportul”, alături de confidentul ei – motanul Mirciulică, un personaj care încalcă repetat legea cu o candoare şi inteligenţă remarcabile, o hoaţă care, de fapt, nu fură, o escroacă care nu înşeală, un „erou” anchetat mereu de maiorul Cristescu.
Din acest ciclu fac parte volumele „Bună seara, Melania !”, „Melania şi misterul din parc”, „O toaletă a la Liz Taylor” şi „Anonima de miercuri”, dar mai ales „Cianură pentru un surâs”, cartea de căpătâi a autoarei, în care cititorul o cunoaşte şi o descoperă pe Melania, în postură de bătrână excentrică, dar plină de o aparentă candoare, detectiv şi infractoare în acelaşi timp, cu faţete care înspăimântă şi farmecă deopotrivă prin sinusoidele ei psihologice. În carte sunt prezentate întâmplări senzaţionale, în care schema eliminării pe rând a vecinilor, prin plasarea cianurii în plombe, ne aduce aminte de „Zece negri mititei” a Agathei Christie. 
Ojog – Braşoveanu este şi autoarea unei serii de romane de spionaj, în care personajul principal este Minerva Tutovan, inspirat de propria profesoară de matematică, o femeie atipică, extrem de inteligentă, dar foarte puţin atractivă şi cu un incredibil spirit de observaţie, care se simte foarte bine în propria-i piele. Romanele acestei serii degajă un umor specific, rezultat din situaţiile în care este pusă Minerva şi din reacţiile ei originale. Astfel au apărut romanele „Panică la căsuţa cu zorele”, „Nopţi albe pentru Minerva”, „Omul de la capătul firului” şi „Minerva se dezlănţuie”, în anul 2001.
Fascinată de istorie și de perioada domnie a lui Constantin Brâncoveanu, Ojog-Brașoveanu a scris și un ciclu de cinci romane de aventură, în care personajul principal este „logofătul de taină” Radu Andronic. Aşa au apărut volumele „Logofătul de taină”, „Agentul secret al lui Altîn-Bey”, „Ochii jupâniţei”, „Letopiseţul de argint” şi „Vulturul dincolo de Cornul Lunii”. În anul 1983 scrie un alt roman istoric – „Întâlnire la Elizeu”, inspirat din fapte reale din vremea primului război mondial, iar un an mai târziu scrie singura sa piesă de teatru, „Cursa de Viena”, pusă în scenă la Teatrul Giuleşti din Bucureşti.
După Revoluţie autoarea încearcă să schimbe stilul, aspect prezent mai ales în „Crimă prin Mica publicitate”, apărut în 1991, dar criticii opinează că apariţiile editoriale din această perioadă nu mai au acelaşi aplomb, iar succesul lor a întârziat să apară. În 1992 scrie singurul său roman thriller-horror – „Coşmar”, urmat de alte două scenarii TV – „Enigma” (1995-1996) şi „Poveste imorală” (1998). Un roman al soţului său, Cosma Braşoveanu, „Fiara”, rămas neterminat la moartea lui fulgerătoare, este finalizat de Ojog-Braşoveanu.
În 1981, cu o seară înainte de moartea lui Cosma, cei doi soţi fuseseră la Casa Scriitorilor unde aveau o masă rezervată doar pentru ei când, incredibil sau premonitoriu, au început să rememoreze bucurii şi întâmplări trăite împreună. Întrebaţi de caricaturistul Matty dacă sărbătoresc ceva, au răspuns râzând: „Viaţa!”. A doua zi, la doar 46 de ani, Cosma Braşoveanu a suferit al cincilea infarct şi s-a stins.
În martie 2002, Rodica Ojog-Braşoveanu a fost diagnosticată cu grave afecţiuni la inimă şi plămâni, “Marea doamnă a policier-ului românesc”, trecând, la rându-i, la cele veşnice, la 2 septembrie 2002, la Bucureşti, la vârsta de 63 de ani.
Anul următor, în 2003 apare volumul „A fost Agatha Christie a României – Rodica Ojog-Braşoveanu”, scrisă de Mădălina Ojog-Pascu, nepoata sa, fiica fratelui scriitoarei, o carte în care sunt povestite întâmplări deosebite din viaţa autoarei de romane poliţiste.
Ceea ce este impresionant în această apariţie editorială, este iubirea pe care Cosma i-o purta soţiei sale, cu petreceri cu totul ieşite din comun organizate de câte ori îi apărea ei o carte: zile în şir decora spaţiul cu materiale lucrate de mâna lui cu o fantezie ieşită din comun, angaja lăutari şi primea invitaţii cu muzică specifică locului de unde îşi aveau fiecare rădăcinile, îi cumpăra cele mai scumpe rochii, ba una i-a confecţionat-o chiar el. Astfel sunt aflate multe detalii necunoscute până atunci, care dau măsura firii, caracterului, obiceiurilor şi mai ales relaţiei lor extraordinare, geloziei şi posesivităţii lui, ea răspunzându-i cu o ignoranţă plină totuşi de eleganţă şi dragoste.
Amintiri, amintiri…
Multe amintiri despre autoare ne împărtășește în „O întâlnire de de gradul III”, și fostul director al Editurii Nemira, Valentin Nicolau(1960-2015). Acesta povesteşte, printre multe altele, cum a luat, în 1997, decizia de a continua să publice opera Rodicăi Ojog-Braşoveanu şi de a reedita titlurile mai vechi:
“Curiozitatea m-a făcut să-i citesc cărţile. Am avut surpriza să mă delectez cu romane al căror suspans era impecabil construit, cu personaje credibile de care te ataşai imediat. |n 1997, printr-o întâmplare, mi s-a oferit şansa să pot contracta un nou roman al Doamnei Ojog-Braşoveanu, “Poveste imorală”. Nu am ezitat o clipă. |ncă de la acea primă întâlnire am rugat-o să-mi mai dea “marfă nouă”, ca să mai ridicăm interesul pentru reeditări. Răspunsul doamnei a fost fără ezitare: da. Negocierea a fost sumară, ne-am înţeles repede”. 
Prima întâlnire “de gradul III” între Valentin Nicolau şi Rodica Ojog-Braşoveanu îi procură editorului şansa unei amintiri savuroase: “Mult timp nu am vorbit decât la telefon ca într-o bună zi să primesc invitaţia de a o vizita. Fiind foarte retrasă, semnul acelei invitaţii spunea că trecusem proba bunelor intenţii. Aveam şansa să o cunosc. Greu de uitat acea primă întâlnire. M-am prezentat la ora convenită cu un buchet frumos de flori la parterul unui bloc vechi din apropierea fostei Operete.
M-a întâmpinat o doamnă parcă venită din alte vremi. Cu vocea aspră a fumătorului înrăit, m-a invitat să mă aşez într-un fotoliu, într-un cochet salon, sporind sentimentul că am păşit într-un film de epocă. Decorul uşor vetust mă ducea cu gândul la atmosfera interbelică. Lumina scăzută făcea ca senzaţia de ireal să fie contrariată de întrebările doamnei referitoare la ce se mai întâmplă în lume, la schimbările care evident o derutau, dar şi mai mult o fascinau. Țin minte că am băut o excelentă cafea turcească şi am mâncat o îngheţată delicioasă pe care m-a îndemnat îndelung să o încerc. Era ceva din aerul scrierilor Cellei Serghi în tot acel spaţiu”.
Misterul legat de imaginea scriitoarei este explicat de Nicolau în felul următor: “Nu a avut copii. Singurul invocat era cel ce-i fusese soţ, Cosma Braşoveanu, căruia de altfel i-am şi reeditat un roman în aceeaşi perioadă. Altfel, evita să discute subiecte legate de familie. Retrasă din tumultul vieţii odată cu trecerea anilor, îşi gestiona sever amintirile. Ca orice femeie ce fusese cândva deosebit de frumoasă, avea nostalgia tinereţii, dar şi spaima de a nu-şi contrazice tinereţea cu chipul pe care îl vedea în oglindă. I-am respectat această dorinţă, niciodată exprimată direct, şi nu i-am tipărit fotografia pe cărţi”.
O amintire de neşters, pentru Valentin Nicolau, este şi cea a „escapadelor” nocturne împreună cu „Agatha Christie” a României: „Am ieşit în câteva rânduri, seara târziu, în baruri, să căutăm “personaje”. Vânătoarea de situaţii şi chipuri pentru întâmplările ce urmau să fie scrise. Avea o poftă enormă de a şti, de a înţelege cum se schimbă lumea. Se străduia să fie contemporană cu viaţa de dincolo de zidurile care o ascundeau. Am avut privilegiul de a o însoţi în câteva expediţii de jefuire a realităţii pentru sporirea ficţiunii”.
Despre modul în care lucra autoarea, Nicolau spune: „Imaginaţi-vi-o pe distinsa doamnă sculându-se în fiecare dimineaţă la ora cinci, făcându-şi o cană mare de cafea tare pentru a se aşeza cel târziu la şase în faţa maşinii de scris. Până la nouă-zece umplea o scrumieră. Când se oprea din scris, manuscrisul tocmai ce crescuse cu câteva pagini. Și asta, zi de zi. Un mare profesionist al scrisului. Pentru mine, Rodica Ojog-Braşoveanu este singurul scriitor român profesionist pe care l-am cunoscut. În alte împrejurări istorice şi culturale, cărţile Doamnei Ojog-Braşoveanu ar fi avut (cu siguranță!) un destin internaţional.”
M.V.
Surse:
rodica.ojog-brasoveanu.com – website dedicat Rodicăi Ojog-Brașoveanu
Corina Pavel – „În vizită la marea maestră a romanului polițist – Rodica Ojog-Brașoveanu”, Formula AS, nr. 369, 5-12 iulie 1999 — interviu cu Rodica Ojog-Brașoveanu
„Nu sunt feministă… dar am început” — interviu cu Rodica Ojog-Brașoveanu, Revista Magazin, 28 iunie 2000
Doinel Tronaru – „Amintiri despre „Agatha Christie a României”, Evenimentul Zilei, 6 martie 2009
