S-a spus despre Sevilia că e cel mai spaniol oraș al Spaniei. Pentru atmosfera ei exuberantă, dragostea pentru coride și flamenco. Pentru că aici s-au născut tapas-urile. Pentru că oamenii sunt extrovertiți și plini de viață. Pentru că aici a fost inima Secolului de Aur Spaniol. În fine, pentru că Sevilia andaluză e ca o operă de artă născută din întâlnirea dintre Spania creștină și Spania maură, iar asta se vede la fiecare colț de stradă și cu fiecare clădire din acest oraș mai frumos, aș îndrăzni să spun, decât oricare altul din peninsulă. Mozaic, fier forjat, lemn sculptat, pictură, piatră modelată, nimic nu e prea mult. Influența arab pulsează în toate. Orașul arată ca o dantelă!
Capitala Andaluziei a fost fondată pe malurile râului Guadalquivir ca Hispalis, colonie romană, pe locul unei vechi așezări aparținând de cultura Tartessos și distrusă, se pare, de cartaginezi. La două secole și jumătate după căderea Imperiului Roman, în anul 712, orașul Hispalis a trecut în mâinile arabilor și a devenit Ishbiliyia. În perioada maură, Sevilia a fost, după Cordoba, unul dintre cele mai importante și avansate orașe din Europa de Vest.
Recucerită de regii creștini ai Spaniei în timpul Reconquistei, mai exact în 1248, orașul cade timp de două secole într-un con de umbră, din cauza declinului economic și demografic cauzat de marea epidemie de ciumă din 1348.
Șansa Seviliei de a se redresa a fost, de fapt și șansa Spaniei:descoperirea Americii de către Cristofor Columb în 1492. Orașul a devenit principalul port de plecare către Americi și, odată fondate coloniile de peste Atlantic, inima comercială a Imperiul colonial spaniol. În anul 1503 Sevilia a obținut, prin decret regal, monopolul asupra legăturilor cu Americile, controlând așadar tot comerțul către/dinspre colonii. Pentru administrarea acestui comerț a fost fondată Casa de Contratación (Casa Comerțului), una dintre cele mai importante instituții din Spania, al cărei sediu a fost, bineînțeles, la Sevilia.
Dezvoltarea a venit în mod natural:Sevilia a devenit rapid cel mai mare centru urban al Spaniei, cu peste 100.000 de locuitori și cel mai înalt grad de urbanizare dintre toate orașele țării, precum și un mare centru comercial și cultural. Atrăgând negustori din toate colțurile Europei, Sevilia s-a transformat și într-un foarte bogat oraș multicultural în care autoritățile sprijineau din plin dezvoltarea artelor. Capitala andaluză s-a aflat, așadar, la originile Secolului de Aur al culturii spaniole, când Spania a cunoscut cea mai importantă dezvoltare a arhitecturii, picturii, sculpturii și literaturii din istoria sa. Clădirile construite în acea perioadă, multe dintre ele în cel mai frumos stil mudéjar, sunt astăzi printre cele mai grandioase din oraș.
Declinul a venit odată cu transformarea orașului Cádiz în principalul nod de legătură dintre metropolă și Imperiul colonial; pierzând locul fruntaș, Sevilia intră într-o lungă perioadă de decădere economică și demografică, din care-și revine abia în secolul al XIX-lea.
Sunt multe de văzut în Sevilia, dar ca orice turist cinstit, cu timpul „bine temperat”, am ales doar patru dintre must see în Sevilia.
Aș începe cu Piața Spaniei (Plaza de España) de care mă leagă o supărătoare amintire: mi-au fost furate actele, banii și telefonul. Dar, cu toate acestea, rămâne unul dintre cele mai frumoase complexe arhitectonice văzute de mine în Europa. Piața e un magnet pentru turiști, care pot alege să o străbată într-o caleașcă trasă de cai, dar și pentru artizanii locali, care își prezintă castanietele, rochiile de flamenco, evantaiele eșarfele multicolore. 
Deși pare o clădire istorică dintr-un timp îndepărtat, complexul din Piața Spaniei din Sevilla este foarte tânăr, fiind construit cu ocazia Expoziției Mondiale din 1929. Clădirea e situată într-un loc liniștit, în Parcul Maria Luiza și e punctul de maxim al unei întregi zone din oraș, anume conceput pentru a evoca Renașterea și influența maură.
Complexul reușește să îmbine armonios o varietate de stiluri și epoci cu o naturalețe și o autenticitate uimitoare. Având o formă semicirculară, cu un șanț de aceeași formă în față și două turnuri înalte pe margini, ne poartă vizual prin Renaștere, cu proporțiile sale echilibrate și simțul grandorii umane, prin vremurile în care Peninsula Iberică era stăpânită de mauri sau prin vremurile când Spania colonială primea la rândul său ecouri din Lumea Nouă, nu doar sub forma unei nesperate bogății dar și prin gustul baroc pentru culoare. Arhitectul acestei clădiri neo-renascentiste și neo-mudejar (cum a fost numită fuziunea dintre arta islamică și creștină) este Aníbal González Álvarez-Ossorio, pe care întreaga Sevilie l-a omagiat în 2011, când i-a fost dedicată o statuie amplasată în centrul complexului, moștenirea lăsată concitadinilor săi.
Pasiunea pentru decorativ a musulmanilor e prezentă aici, la tot pasul, ca pretutindeni în Andaluzia. Mai multe poduri traversează canalul cu aer venețian, toate decorate cu ceramică pictată. Aceeași tehnică formează un brâu la baza fațadei, unde sunt reprezentate printre decorații exuberante toate zonele istorice ale Spaniei, simbolizate printr-un moment din literatură, istorie sau tradiție.
Turnurile laterale ale clădirii adăpostesc Muzeul de Arheologie și Muzeul Militar, oferind imagini panoramice de la cei peste 70 de m. Interiorul corpului principal de clădire, cu aspect de palat regal, e străbătut de coridoare cu arce din cărămidă și pardoseală de aceeași culoare. Stilul mudejar s-a răspândit în sudul Spaniei şi în Portugalia, în perioada de tranziţie de la statutul de emirat, pe care îl avea sub mauri Andaluzia, la momentul recuceririi teritoriului de către coroana castiliană. Meşterii arabi au putut rămâne în ţară cu condiţia să adopte creştinismul, dar foarte de multe ori arta lor a fost copiată de localnici. Aceşti meşteri au ştiut să îmbrace în cărămidă formele specific romanice sau gotice şi i-au descoperit cărămizii aparente valenţe decorative. Acelaşi joc de forme geometrice şi volume a fost imitat din modelări ale tencuielii şi prin placarea cu ceramică pictată cu migală.
Maurii, așa cum au rămas în istorie, proveneau din grupuri etnice diverse din nordul Africii, dintre arabi, berberi și alte națiuni africane, care nu se considerau împreună mauri, dar aveau în comun aceeași religie. Patria de origine a maurilor e ocupată astăzi de părți ale mai multor țări: Mauritania, Algeria, Niger, Mali, Maroc, Tunisia, Libia și Egipt. Partea sudică a Spaniei, pe care au ocupat-o, au numit-o Al Andaluz, de la vandalii, care probabil alcătuiau majoritatea locală a ceea ce se numește azi Andaluzia.
Veniți de pe un continent arid, arabii au dezvoltat o admirație profundă pentru grădinile înverzite, uneori construind izvoarele necesare chiar ei, ceea ce presupunea cunoștințe inginerești impresionante pentru epoca medievală. Coranul însuși e plin de imagini ale Paradisului, descris ca o oază în deșert. Așa că, atunci când arabii au traversat Mediterana în Peninsula Iberică, au descoperit un pământ atât de bogat, încât părea destinat să îndeplinească un vis ancestral. În cele opt secole de ocupație maură în Spania, acești musulmani au creat monumente unice de arhitectură, palate și moschei, în Granada, Cordoba și Sevilia.
Una dintre acestea este Alcazar, o fortăreață și un palat construit de dinastia maură originară în Marocul de astăzi. E locul de unde maurii conduceau partea de peninsulă Iberică pe care o cuceriseră, dar ceea ce putem vedea astăzi e doar o copie a palatului lor, refăcută după Reconchista, de către regii creștini. Palatul construit în secolul al XIII-lea de Regele Alfonso al XI-lea, până spre sfărşitul secolului al XV-lea, a fost folosit ca palat rezidenţial de către regii Spaniei. Lucrătorii colosiți au fost crescuți în aceeași tradiție a arhitecturii Mudejar (Mudehar), dar nu e sigur dacă au respectat codul modern al restauratorilor sau dacă, mai plauzibil, au contribuit cu propria lor creativitate. E imposibil de spus dacă asta a dus la o îmbunătățire sau doar la o copie palidă a palatelor ocupate de califi și sultani.
Arhitectura palatului este impresionată, cu arabescuri, care imită exuberanța vegetației. Urmând interdicția din Coran de a avea idoli și orice imagine ce ar putea fi folosită în scopul idolatriei, clădirile religioase și seculare nu au reprezentări de oameni sau animale. Astfel, talentul pictorilor musulmani s-a exersat în inventarea unor modele geometrice și florale tot mai complexe, care se regăsesc și azi pe tapiserii, ceramică, mozaicuri și alte decorațiuni.
Palatul are rezervoare subterane de apă de ploaie, în camere care folosesc bolțile cu arce frânte, care vor fi apoi copiate pentru a crea mărețele catedrale gotice. Mai multe grădini interioare (patio) serveau ca loc de relaxare pentru sultan și apo pentru regi. Sunt de asemenea dotate cu apă curgătoare și sunt înconjurate de coridoare boltite cu coloane cu uimitoare sculpturi în piatră.
Stilurile arhitecturale diferite sunt îmbinate armonios, cu bolțile mudejar recognoscibile după dantelăriile cioplite în piatră, urmate apoi de bolțile rotunjite și curate ale renașterii. În același mod, versetele în arabă din Coran se întrepătrund cu simbolurile creștine și reprezentări ale regilor sau animalelor mitice din emblemele casei regale. Cel mai decorat e Salonul Ambasadorilor, cu acoperișul său din ceramică pictată și cupolele intersectate. Grădina Fecioarelor își ia numele de la legenda potrivit căreia virtuoșii musulmani sunt așteptați în Rai de o sută de fecioare. E cel mai decorat patio din tot domeniul, aflat chiar deasupra băilor regale, opera unor artiști aduși din Cordoba. Alimentarea cu apă vine de la un izvor de munte din apropiere, ascunsă în zidul fortăreței, pentru a curge de la câțiva metri într-un iaz din Grădina Rezervorului (Jardin de la Alcubilla). Folosind această apă s-au dezvoltat alte câteva grădini diferite ca stil. Grădina Poeților are palmieri uriași și două iazuri artificiale. Grădina Vega Iclan, cu aranjamentele sale florale și numeroasele alei înguste, e probabil cel mai aproape de aspectul original al grădinilor arabe.
În grădinile Alcazar din Sevilla, influența artei moderne europene a fost mult mai determinantă decât în Alhambra. O descriere completă a reformelor introduse în grădinile Alcazar din timpul lui Carlos al V-lea şi Felipe al IV-lea a fost făcută de poetul sevillan al secolului al XVII-lea, Rodrigo Caro. Interesant în descrierea lui este faptul că redă imaginea completă a grădinilor din acea vreme, înainte de a fi construite părţile cu influenţe baroce. Una din aceste inserțiuni este pavilionul Grădinii Leului.
În descrierea lui Rodrigo Caro figurează toate elementele necesare apărute sub puterea monarhică din secolul al XVI-lea. Unul din punctele de interes din Alcazar este Pavilionul Carlos al V-lea, care este inundat de vegetație. Este întretăiat de alei pavate, la intersecția cărora se găsesc fântâni în jurul cărora există bănci rotunde. Paturile cu flori sunt aranjate în figuri geometrice şi împrejmuite de arbuşti pitici. O noutate, care probabil nu era familiară arabilor, este labirintul şi a fost introdus de Carlos al V-lea. Exista un labirint impresionant care a fost construit pe cea mai joasă terasă pentru a putea fi văzut de sus. La jumătatea secolului al XVI-lea au fost introduse noutăţi in grădini ca: grote, porţi, dar şi multe fântâni frumoase ca Fântâna Mercury din Grădina Bazinului.
In centrul Curţii Fecioarelor (Patio de las Doncellas) tronează o făntănă dreptunghiulară, imprejmuită de grădini in ambele părţi laterale. Pentru mulţi ani, această curte a fost pavată integral cu marmură, la cererea regizorului Ridley Scott, pentru filmul „Kingdom of Heaven” şi după producţia filmului.
Frântă de oboseală, așezată la umbra unui portocal din Curtea Fecioarelor, fumez o țigară, gândindu-mă ce edificii uimitoare puteau să construiască oamenii în urmă cu 700 de ani și ce cuburi idioate de sticlă și oțel au ajuns să creeze acum! Frustrant, nu-i așa?
M. Vaida
Foto: arhiva personală și pinterest.com
