De văzut: Rimetea, satul alb, în care soarele răsare de două ori!

De văzut: Rimetea, satul alb, în care soarele răsare de două ori!

Nu departe de Cheile Turzii, la granița dintre judeţele Alba şi Cluj, satul Rimetea, cu străzi late, mărginite de case albe și cu piața centrală, o bijuterie de arhitectură rurală, îşi deschide larg porţile minuțios lucrate, pentru a fi descoperit de turiști. Ca să nu mai vorbim despre localnici, pe care nu poţi să nu-i iubeşti când îi vezi mereu cu zâmbetul pe buze.
Rimetea, localitatea unde soarele răsare de două ori este unul dintre cele mai frumoase sate din România, la rând cu localități precum 2 Mai, unde „răsare” marea sau Certeze, cea mai bogată și frumoasă comună din România.

Satul meșterilor fierari

Situată în nordul Depresiunii Trascăului, la o altitudine medie de 550 de metri, localitatea Rimetea este înconjurată de masive montane mai înalte cu 500 – 600 de metri și este străbătută de la nord la sud de râul Rimetea. Masivele calcaroase din jurul depresiunii sunt împădurite în partea vestică (Vf. Cornului – 1238 m, Ardașcheia – 1250 m, Dealul Băieșilor – 1010 m) și golașe în est, unde localitatea este dominată de Piatra Secuiului – 1128 m și de Târșa – 999 m. Masivul Piatra Secuiului este un masiv calcaros, golaș și alungit, împărțit în două părți de o „râpă” (ceea ce face ca, din mai până în septembrie, soarele să răsară de două ori pentru acei oameni care trăiesc în partea de nord a localității. Potrivit unei legende locale, denumirea de „Piatra Secuiului” provine de la faptul că, în secolul al XIII-lea, secuii din sat s-au refugiat pe muntele din apropiere pentru a scăpa de asediul tătarilor. Partea nordică a masivului, mai scundă, poartă și numele de „Colții Trascăului” și adăpostește ruinele unei fortărețe medievale.

Depresiunea Trascăului a fost populată încă din perioada romană (s-au găsit monezi romane din timpul împăraților Antoninus Pius si Maximinus Thrax), dar este menționată pentru prima dată în documente, în 1257 cu numele de Toroczcko (Trascău) fiind cunoscută datorită zăcămintelor de minereu de fier din regiune. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în localitate au fost colonizați mineri de origine austriacă din zona Eisenwurzen care apoi, s-au contopit cu populația maghiară. Metisajul de populații și de culturi a dus la apariția unui port popular specific.

Exploatarea fierului și meșteșugul fierăritului au dus la o dezvoltare continuă a localității pe parcursul a mai multor secole, în 1493 primind rangul de târg (oppidum), iar în 1666, pe fondul dezvoltării extracției de minereu și a meșteșugului fierăritului, Rimetea devine oraș. Dacă în secolul al XV-lea exista o singură fierărie în care se produceau unelte agricole, două secole mai târziu (în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII și în prima jumătate a secolului al XVIII), exploatarea minereului și prelucrarea fierului ajungeau la apogeu. În anul 1716, datorită celor 16 cuptoare de topit minereu și celor 16 ciocane hidraulice, Rimetea era unul dintre principalele centre de prelucrare a fierului din Transilvania iar uneltele agricole produse aici erau cele mai renumite din principat și din estul regatului Ungariei, fiind vândute de negustori în piețe importante, precum Brașov, Bistrița, Arad și Debrețin. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 124), apar cca 15 șteampuri de prelucrare a minereurilor de fier extrase din zonă, notate (în limba germană) ca “Eisen Hamer Schmeltz Stamph Mühlen”. O perioadă scurtă tot aici s-a prelucrat și aur în monezi.

Comunitatea era odinioară unul dintre cele mai prospere oraşe din fostul Scaun Secuiesc Arieş. Negustorii de fier şi forjeriile care prelucrau obiectele de metal, artistic meşteşugite, şi care apoi erau vândute în toate oraşele importante ale Europei Centrale au transformat localitatea într-o comunitate bogată şi mândră. În centrul localităţii se află o piaţă dreptunghiulară, în mijlocul căreia se află un ”vaior”. Este vorba de un bazin dreptunghiular cu apă, alimentat de un izvor, folosit atât pentru băut, cât şi pentru stingerea incendiilor. Denumirea provine din cuvântul german Weher, care înseamnă lac.

După incendiul din 1870, când satul a fost distrus complet, casele au fost reconstruite pe două șiruri. Astfel Șirul de Sus era al bogaţilor negustori de fier şi proprietari de forjat, iar Şirul de Jos era destinat fierarilor, care produceau unelte, arme, dar şi ornamente, precum grilaje lucrate cu înflorituri, ghivece ori decoraţiuni folosite pentru gardurile de fier ale palatelor nobililor din Transilvania. Casele au o arhitectură specifică, cu influențe secuiești și nemțești care au dus la apariția unui sincretism stilistic aparte în Ardeal. Pe unele porți se mai văd plăcuțe înfățișând diversele obiecte (scară, găleată, lopată etc.) cu care respectiva gospodărie contribuia la efortul colectiv în caz de incendiu.

Concurența topitoriilor din Hunedoara și Reșița (care s-au dezvoltat foarte mult în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) și scăderea rezervelor de minereu (care au fost epuizate în secolul al XIX-lea) au determinat decăderea totala a fierăritului în Rimetea și alunecarea localității în ruralitate.
Localitatea are și o tradiție educațională multiseculară. Școala unitariană din Trascău / Torockó a funcționat de la începutul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea. În secolul al XIX-lea, printre elevii ei s-a numărat și George Bariț care avea să devină întemeietorul presei românești din Transilvania. În prezent, în Rimetea funcționează o unitate de învățământ de stat, cuprinzând ciclul primar și ciclul gimnazial.

Satul devenit „ un muzeu viu”

Rimetea a devenit cunoscută, în ultimii 20 de ani, mai mult pentru patrimoniul său antropic, bogat și variat, decât pentru patrimoniul natural. O bună parte a patrimoniului antropic face parte dintr-un program de prezervare și de restaurare al fundației Transylvania Trust.

Proiectul de conservare a clădirilor derulat de Fundația Transylvania Trust a început la inițiativa lui András Román, un cunoscut specialist în conservarea clădirilor istorice, și a fost susținut financiar de consiliul local al Sectorului V din Budapesta. Din 1996, 130-140 de proprietari de edificii cu valoare patrimonială au beneficiat de ajutor financiar în cazul în care au făcut lucrări de mentenanță fără a altera elementele valoroase din punct de vedere arhitectonic și fără a schimba aspectul urbanistic al localității modificând fațadele edificiilor vechi. De altfel, orice proprietar doritor de a-și restaura proprietatea a fost încurajat să beneficieze de sfaturile specialiștilor fundației înainte de a demara lucrările. Proiectul început în 1996 a fost un succes având în vedere că 97% dintre proprietarii care au beneficiat de ajutor financiar au investit în lucrări de renovare sume cu 100-150% mai mari decât valoarea ajutorului financiar primit.

La început, scopul programului era de a opri demolările, intervențiile și modificările neavizate care, de exemplu, au dus la distrugerea unei părți însemnate a patrimoniului arhitectonic din satul vecin, Colțești / Torockószentgyörgy. În timp, atitudinea proprietarilor de case vechi din Rimetea s-a schimbat astfel încât, după numai câțiva ani, locuitorilor nu le mai era rușine să trăiască în case vechi, declarate monumente istorice, și se implicau activ în prezervarea patrimoniului. Lucrările de conservare a patrimoniului au dus la crearea de noi locuri de muncă pentru meșterii locali și au avut și un efect formativ, în sensul în care muncitorii din comună au învățat tehnici de conservare a clădirilor istorice.

La zece ani după demararea proiectului demarat de Transylvania Trust în ’96-’97, a fost atins, la fel și scopul pe termen lung: dezvoltarea turismului rural pe baza infrastructurii constituite de clădirile istorice. Astfel, numărul turiștilor sosiți în localitate a crescut continuu. La sfârșitul anilor 2000, peste 75% dintre turiștii sosiți în localitate erau străini, în principal din Ungaria (80% din totalul turiștilor străini), dar și din Austria, Germania, Cehia, Olanda, Franța, Belgia sau Japonia. În aceeași perioadă, peste 40 de proprietari care au beneficiat de sfaturile și de fondurile gestionate de Transylvania Trust au obținut licențe de practicare a agroturismului, localitatea punând la dispoziția turiștilor 225 de camere cuprinzând 587 de paturi. În 2015, 90% dintre cele 50 de unități de cazare înregistrate erau cotate cu cel puțin două sau trei margarete, iar 18 unități erau membre ale Asociației Naționale de Turism rural ecologic și cultural (ANTREC Filiala Alba).

Posibilități de cazare suplimentare sunt oferite de camping-ul din Cheile Vălișoarei. Ținând cont de numărul de intrări de la Muzeul Etnografic din localitate, Rimetea este vizitată anual de peste 20 de mii de turiști.

De vizitat:

Cele mai vechi obiecte de patrimoniu sunt două fortificații, una din epoca Latène și celalată din epoca medievală, anterioară invaziei mongole. Ambele sunt înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Alba elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010.
Cetatea medievală, localizată pe “Piatra Secuiului”, era încă în picioare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar la începutul secolului XXI mai sunt observabile doar niște rămășițe. Această cetate de piatră, ridicată înainte de marea invazie mongolă din 1241, a fost și singura din Transilvania care a putut ține piept trupelor tătare, ceea ce a constituit un puternic imbold pentru construirea cetăților de piatră în Regatul Ungariei în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

O a doua cetate medievală se găsește la aproximativ 3 km de Rimetea, în vestul satului Colțești: este vorba despre Cetatea Trascăului, care a fost construită de familia Thoroczkói după 1291. Relativ bine păstrată, ruina cetății este impunătoare găsindu-se pe o stâncă greu atacabilă. Cea mai veche parte a cetății este donjonul, un turn patrulater relativ bine păstrat, aflat pe latura de nord. Un alt turn, astăzi într-o stare de deteriorare mai avansată, a fost ridicat în partea sudică a complexului înainte de secolul al XV-lea. Anterior anului 1470, între cele două turnuri au fost edificate spațiile de locuit și o capelă. Cetatea a fost abandonată după 1703, când a suferit distrugeri din partea austriecilor.

Cea mai veche casă din sat este casa unui miner, construită în 1668 și renovată după 2004, iar cea mai veche moară de apă funcțională din Munții Apuseni, la 300 m de centrul satului; construită în 1752 de către Toroczkai Klára, este încă folosită ocazional de localnici.

Tot aici, există o serie de morminte de familie săpate în stâncă, unice în România, folosite din generație în generație. Declinul demografic din prezent face caducă săparea unor noi morminte în stâncă, astfel încât oamenii din prezent sunt îngropați în mormintele strămoșilor. De vizitat și Biserica unitariană, sec. XVII-XVIII (turnul a fost finalizat în 1670, iar nava în 1796), mănăstirea ortodoxă construită la sfârșitul anilor ’90 între Rimetea și Buru, iar în Colțești, pot fi văzute casa natală a lui Sámuel Brassai, fosta mănăstire franciscană (sec. XVIII-XIX) și ansamblul bisericii romano-catolice (1727).

Un spațiu aparte pentru a cunoaște istoria acestor locuri, este muzeul satului. Încă de la începutul secolului al XX-lea, localnicii au adunat din proprie inițiativă materiale pentru un muzeu etnografic. Muzeul a fost deschis în anul 1952, în urma unor sfaturi primite de autoritățile locale de la câțiva cercetători etnografi ai Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj și ai Universității din Cluj). Colecția de obiecte existentă aici, numărând peste 11.000 de piese adunate în 5 încăperi, reflectă ocupațiile principale ale locuitorilor din zonă – mineritul, metalurgia, prelucrarea lemnului şi mobilierul pictat. Mobilierul pictat a devenit pentru unii dintre locuitori o mică afacere. Mobilierul pictat manual în stilul secolului al XVII -lea a trecut demult graniţele ţării şi a ajuns în ţări precum Ungaria, Germania şi SUA.

Portul popular este arătat turiștilor la manifestările tradiţionale, dintre care se remarcă „Îngroparea Fărşangului“, care se desfășoară în fiecare an la începutul postului Paştelui.

Sărbătoarea specifică celor de rit unitarian dăinuiește, transmisă din generație în generație, din prioada schismei bisericii catolice, în anul 1542, când a luat ființă biserica unitariană și simbolizează pentru locuitorii comunității încetarea (înmormântarea) tuturor distracțiilor pentru șase săptămâni premergătoare Sfintelor Paști și în același timp sfârșitul iernii, anotimp în care locuitorii zonei, având în vedere clima aspră, nu pot face altceva decât să mănânce, să bea și să se odihnească.

Astăzi, satul Rimetea este considerat „un muzeu viu”, în întregul său. După închiderea minelor de fier din zonă, în se­colul al XIX-lea, şi după închiderea fabricilor la care lucrau localnicii, în se­co­lul al XX-lea, întoarcerea la tra­diţiile ma­nufacturiere locale şi turismul au devenit noua „mină de aur” a rimeteni­lor. Din cele 150 de imobile de patrimo­niu, peste 50 găzduiesc pensiuni, unde mâncarea se pregăteşte după reţete stră­vechi și se servește în vase pictate cu modele specifice.

Rimetea, „satul alb” din judeţul Alba, a fost inclusă de Ministerul Culturii pe lista propunerilor pe care le are România pentru Patrimoniul Mondial UNESCO. Comuna apare cu data de înscriere 1 februarie 2012.

M.V.

Referințe:

Simona Lazăr, Tudor Cureș – „Rimetea, un muzeu întins cât un sat” (Jurnalul Național, 12 dec. 2007);

Monografia Județului Alba – Editura Științifică, București, 1984

Adrian Andrei Rusu – „Castelarea carpatică. Fortificații și cetăți din Transilvania și teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV)” – Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005.

Foto: Luidort Peti, wikitravel.com

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*