Fiecare oraș își are legendele lui urbane. Cineva știe de la altcineva povești înfricoșătoare, puțin credibile, dar fascinante. Astfel, de dragul adrenalinei și al bârfei, zvonul se transmite și rămâne în cultura populară. Termenul „urban legend” (legendă urbană) a fost folosit prima dată în anul 1968, de către folcloristul american Richard Dorson, care definea legenda urbană ca pe „o povestire modernă care nu s-a petrecut niciodată și este povestită ca și cum ar fi fost adevărată”.
Dejul își are propriile legende, pentru a explica unele întâmplări neverosimile petrecute aici sau pentru a fixa originea unor obiceiuri, toponomii și nume de persoane. Multe s-au păstrat din perioada medievală, peste care s-au suprapus noi detalii, ajustate vremurilor moderne.
La sfârșitul secolului al XIX -lea, una dintre cele mai cunoscute legende urbane din zona Dejului, mai precis din Ocna Dej, era cea a fetei în alb. Inițial, „Fata în alb” a fost o poveste în care, sub diferitele sale straturi, se pot discerne vestigiile arhaicelor religii nocturne. Repertoriată ca „White Lady” în Irlanda și Marea Britanie, povestea cunoaște peste o sută de versiuni în Europa Centrală și de Est, transformându-se, pe nebănuite, într-o legendă urbană. White Lady sau Fata în alb, cum o cunoaștem noi, este o fantomă feminină îmbrăcată în alb, care bântuie îndeosebi în zonele rurale sau la marginea marilor orașe, apariția ei fiind asociată de obicei cu o moarte violentă sau o întâmplare tragică având ca protagonistă o femeie tânără (sau o fată-adolescentă), o fiică pierdută, o mireasă abandonată etc.
Așadar…
Se povestește că în partea de sud-vest a Ocnei, în Sascut, există o porţiune de drum, pe care cei din zonă o ocoleau pe cât puteau, din pricini felurite, dar mai ales din cauza unor accidente inexplicabile ce se petreceau aici. Un car plin cu bucate s-ar fi răsturnat pur și simplu strivindu-l pe căruțaș; un tânăr trupeș și sănătos s-ar fi prăbușit brusc la pământ, iar când și-a revenit, avea mințile rătăcite; o femeie a fost găsită moartă pe marginea drumului…
Oamenii credeau că există o cauză supranaturală în spatele acestor întâmplări și mulţi ar fi declarat că au văzut o femeie tânără în veșminte albe, pe o parte a drumului, noaptea, care, la început, părea că are ochi mari și negri. Numai că, la o privire mai atentă, se vedea că ochii ei sunt scoşi, iar orbitele-i sunt goale și negre. Cel puțin, așa zicea un anume Martin, care s-a trezit într-o noapte din cauza unor bătăi în ușă. Omul locuia singur, într-o căsuță aflată nu departe de drumul Sascutului și ar fi fost, se spune, unul dintre puținii care a scăpat teafăr din întâlnirea cu Fata în alb. Cum bătăile în ușă deveniseră tot mai puternice, bărbatul a întrebat cine este, iar o voce stranie și nepământeană i-a răspuns să închidă ochii şi să numere în gând până la 100, fără să scoată un sunet, că altfel va muri. A deschis uşa dar nu era nimeni acolo. Fiind un om superstiţios a închis ochii şi a început să numere în gând. A rămas nemişcat până la 49, când, de curiozitate a deschis ochii. În faţa lui era Fata în alb. Omul, împietrit de spaimă, începu a rosti o rugăciune în gând, convins fiind că i-a sunat ceasul. Dar nu s-a întâmplat nimic. Arătarea s-a topit în noaptea adâncă și dusă a fost.
Un alt ocnean, ar fi zărit-o pe Fata în alb la o răscruce de drumuri, într-o noapte de Sângeorz, dar omul a iuțit pașii, nu s-a uitat nici spre dreapta, nici spre stânga, nici înapoi și a scăpat teafăr. Mai rar în vremurile noastre, Fata în alb se arăta doar cu prilejul unor accidente sau catastrofe, povestesc minerii, și fiecare dintre aparițiile ei erau de rău augur, prevestind necazuri.
Nucleul popular al poveștii despre Fata în alb o știu de la mătușa Cornelia, din Ocna Dej, una dintre persoanele remarcabilele ale copilăriei mele, care în serile lungi de vară ne delecta pe noi, „turma de nepoți” cu istorisiri uluitoare și, de multe ori, înfricoșătoare. Le înghițeam, literalmente, împreună cu pâinea dulce de casă și laptele proaspăt muls, așezați roată în jurul ei, sub nucul bătrân din grădina casei. Era timpul vacanțelor și poveștilor, cum nu mai există astăzi!
Dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti…
A fost odată în Ocna Dej, nu se știe precis când, un morar care mai măcina grâul țăranilor cu o moară de piatră. Erau vremuri grele, pentru morar și familia sa, căci sărăcia era mare pe atunci. Moara se hodorogise, casa sta să se dărâme și numai o mândrețe de fată și un măr înflorit, aflat în spatele șurii, îi mai luminau privirea.
Într-o zi, omul își luă securea și porni spre pădure să taie niște crengi uscate. Deodată, de după un copac, se ivi un bărbat înalt și palid, înfășurat într-o mantie neagră.
– De ce te chinui tăind lemne? Îl întrebă bărbatul cel straniu la înfățișare. Am să te fac om bogat dacă-mi dai tot ce ai în spatele morii.
„Păi, în spatele morii nu-s decât șura cea prăpădită și mărul”, își zise morarul în sinea lui și pe dată căzu la învoială.
– Peste trei ani, voi veni să iau ce-i al meu, spuse bărbatul în negru și dispăru șontâc-șontâc printre copaci.
Morarul porni spre casă și cum mergea el așa, adânc tulburat de cele întâmplate, numai ce-și văzu nevasta alergând înaintea lui bucuroasă nevoie mare.
– Bărbate, bărbate! Când au bătut clopotele amiaza, în casă au apărut jilțuri îmbăcate în catifea, cămara s-a umplut de bunătăți, iar cuferele și lăzile cu mătăsuri și galbeni… Spune-mi te rog, ce s-a întâmplat? Și, în aceeași clipă, pe degete prinseră a-i străluci inele de aur.
Morarul icni de uimire, văzând că și pieptarul său ponosit se preschimbase într-unul din stofă subțire, iar opincile-i roase în pantofi din piele fină.
– E mâna străinului, zise el cu glas sugrumat de emoție. Am întâlnit în pădure un om ciudat, înveșmântat într-o mantie neagră. Mi-a promis bogății fără număr dacă-i dau tot ce avem noi în spatele morii. Apoi, nevastă, om sădi alt măr acolo!
– Vai bărbate! gemu femeia, albă ca varul. Omul acela în haine negre era necuratul, iar în spatele morii e mărul, da, dar și fata noastră care mătură curtea…
Părinții se întoarseră acasă, împleticindu-se și vărsând lacrimi amare pe frumoasele lor veșminte.
În cei trei ani scurși de la învoială, fata morarului, blândă și dulce ca merele văratice, nu se mărită. Când se împlini sorocul, dracul veni să-și ia dreptul lui, așa cum se înțelesese cu morarul.
Fata se spălă, își puse o rochie albă și se așeză în mijlocul unui cerc pe care-l trase cu creta în jurul ei. Când diavolul vru să pună mâna pe ea, o forță nevăzută îl aruncă în celălalt capăt al curții.
– Să nu se mai spele! zbieră dracul. Altminteri nu mă pot apropia de ea.
Părinții și fata păliră de groază, dar făcură întocmai cum le ceruse diavolul.
Trecură săptămâni în șir și fata nu se mai spălă. Părul i se încâlcise, pielea îi devenise cenușie, unghiile îi erau negre, iar hainele de pe ea se făcuseră scoarță de murdare ce erau. Când fata ajunsese să semene mai mult a animal decât a om, dracul se întoarse să-și ia răsplata.
Cum îl văzu, copila izbucni în plâns. Și plângea, și plângea… Lacrimile îi șiroiau pe față și de-a lungul brațelor și, curând, obrazul și mâinile fetei fură iarăși albe ca zăpada. Dracul se înfurie:
– Să-i scoateți ochii, să-i sece lacrimile, altfel nu mă pot apropia de ea!
– Să-i scot ochii fetei mele? întrebă morarul înspăimântat.
– Da, altfel, totul de aici o să dispară și vei fi mai sărac decât ai fost! urlă necuratul.
De frică să nu-și piardă bogățiile, morarul nu mai cuteză să spună nimic și cerându-i fetei iertare, se puse să ascute un cuțit cu tăiș de argint.
Fata se resemnă.
– Sunt fiica ta și-ți datorez ascultare. Fă ceea ce ți se cere.
Așa făcu bietul om, și nimeni n-ar fi putut spune cine țipase mai tare, tatăl sau fata. Și astfel se sfârși cu traiul ei de până atunci.
Când veni din nou necuratul, fata se puse iarăși pe plâns că vezi Doamne, chiar dacă era oarbă, izvorul lacrimilor nu-i secase defel. Și atâta plânse că fața și mâinile ei deveniră din nou albe, iar dracul fu iarăși azvârlit în fundul curții când vru să pună mâna pe ea. Aruncă atunci blesteme atât de grele, că în pădure izbucniră focuri în tot locul, apoi dispăru pentru totdeauna, căci pierduse orice drept asupra fetei.
Într-o singură clipă, morarul îmbătrânise cu o sută de ani și nevasta lui la fel. Plin de remușcare îi promise fetei un castel și bogății pentru tot restul vieții.
– La ce bun? îi zise fata. Mie nu-mi mai sunt de folos și-apoi, eu am de gând să plec în lume, să trăiesc departe de oameni. Și dusă a fost…
Atâta doar că n-a putut să-și părăsească de tot ținuturile natale și bântuie când și când prin locurile cunoscute în copilărie. Și se mai spune că, atunci când întâlnește oameni răi, îi blastămă necruțătoare, iar când îi apar în cale oameni buni, pe aceștia îi lasă în pace sau îi ajută să-și găsească norocul…
Fete în alb, mereu pe drumuri…
Ocna Dejului nu este singurul loc din România „bântuit” de spectrul unor fete în alb. Unul dintre ele, şi cel mai cunoscut, este localitatea maramureşeană Cicârlău. Aici se povestește despre fantoma unei tinere fete, care şi în ziua de astăzi mai poate fi văzută ocazional. Povestea începe de prin 1930, când o tânără fată, Pălăguța, a fost acuzată de vrăjitorie şi apoi omorâtă pentru că era prea frumosă. Cum toți bărbații se uitau după Pălăguţa, femeile din sat au răpit-o într-o seară şi au dus-o într-un lan de porumb, unde au omorât-o în bătaie. De atunci, spiritul fetei se întoarce mereu pentru a se răzbuna. Zona este cunoscută de şoferi ca fiind una în care se întâmplă foarte multe accidente.
Un alt loc de evitat se află în apropiere de localitatea Găeşti pe DN7. Se spune că acum câţiva ani a avut loc un accident în care o tânără şi-a pierdut viaţa chiar în ziua în care trebuia să se căsătorească. Fantoma fetei îmbrăcată în rochie albă de mireasă poate fi văzută în nopțile cețoase bântuind pe șosea și făcând semne șoferilor. De atunci şi până acum, în zona respectivă, au avut loc numeroase accidente rutiere, iar nouă persoane şi-au pierdut viaţa.
O poveste stranie circulă și prin Giurgiu. Cică o fată, îmbrăcată în rochie de mireasă, s-a urcat într-un taxi şi i-a cerut şoferului să fie dusă la o casă veche, de pe Strada Nicolae Titulescu. Taximetristul a făcut ceea ce i s-a cerut, dar când au ajuns la vechea casă, în loc de plată, fata i-a dat o verighetă, spunându-i că nu are bani la ea. După ceva timp, şoferul de taxi s-a întâlnit cu un amic şi cei doi au vorbit despre cele întâmplate. Când a auzit povestea, prietenul taximetristului a fost şocat. Fata în cauză murise de câţiva ani buni, sinucigându-se după ce soţul ei fusese lovit de o mașină, în ziua nunţii, exact când cei doi ieşeau din biserică. Ambii erau acum îngropaţi în Cimitirul Smârda. Şoferul de taxi a fost sfătuit de amicul său să ducă verigheta primită de la fată, la cimitir, şi s-o îngroape la mormântul fetei, pentru a scăpa de un eventual blestem.
E bine de luat aminte…
Dacă pașii te poartă – cu sau fără rost – pe drumuri mai puțin umblate, vei ştii că eşti în prezenţa Fetei în alb, când simţi o schimbare rapidă de temperatură, schimbarea direcţiei vântului şi simţi fiori gonind de-a lungul șirei spinării. Oamenii spun că dacă te interesezi prea mult de această fată, vei auzi la scurt timp bătăi repetate în ușa ta. Din ce în ce mai puternice, până deschizi ușa și strania apariție te ucide de teamă că vei spune și altcuiva despre existența ei.
Cu siguranță este doar o legendă urbană, dar nu strică să evitați drumurile pustii, autostopistele în rochii albe sau să verificați întotdeauna cine este la ușă înainte s-o deschideți!
M. Vaida
Referințe:
Lengyel Dénes – Régi magyar mondák (Vechi legende ungurești) – Editura Helikon, București, 2015;
Kosa Robert – Arhaic și creștin în cultura populară someșeană (Basme și legende culese din Dej) în SAMUS VII – Editura Texte, Dej, 2012;
Dr. Clarisa Pinkola Estes -Femei care aleargă cu lupii. Povești și mituri ale arhetipului femeii sălbatice – Editura Niculescu, București, 2017;
Constantin Albinetz și Cristina Albinetz – Dej. Istorie și legendă – Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2014;
Foto: pinterest.com