Aflată pe malul nordic al Guadalquivirului, cetatea Cordoba era cunoscută încă din antichitate. Era capitala provinciei Betica și cel mai mare oraș din Peninsula Iberică, pe care romanii o apreciau cu deosebire ca fiind locul de naștere a lui Seneca.
Cea mai înfloritoare epocă a orașului a început însă din secolul al VI-lea d.Hr. Este momentul când, sub emirul Umayyad abd el-Rahman, devine capitala emiratului al-Andalus (Andaluzia). Oamenii emirului veniți din Damasc, după ce au fost alungați de abbasizi, cuceriseră Spania, unde și-au consolidat puterea politică și militară, rivalizând cu Damascul și Bagdadul. Încă de atunci, aşezarea se putea mândri cu străzile sale pietruite (o raritate în Europa acelor vremuri) şi cu felinare stradale care luminau noaptea.
Emiratul se întindea din Gibraltar până la Pirinei, iar prosperitatea și toleranța noii stăpâniri asigurau o stabilitate nemaiîntâlnită în alte părți ale lumii. Orașul Cordoba era locuit de berberi, evrei și vizigoți, creștini și musulmani trăind în perfectă înțelegere. Pentru oficierea serviciului divin, musulmanii foloseau Basilica Sf. Vincent pe care, o utilizau în egală măsură și creștinii.
În jurul orașului infloriseră livezile de caise și portocali, pomi despre care se spune că au fost aduși în Europa de cuceritori. Totodată s-au extins plantațiile de orez și vinete iar cetatea devenise vestită pentru producția de țesături și marochinărie.
În anul 785 emirul Abd el-Rahman hotărăște să mulțumească Cerului pentru realizările emiratului sau, prin ridicarea unei moschei. El cumpără o basilică creștină, înălțând pe locul ei o construcție care urma să devina simbolul măreției emiratului Umayyad.
Astfel a luat naștere Mezquita Mayor, ridicată după modelul moscheii din Damasc, dar depășind-o pe aceasta în celebritate. Lucrările s-au întins o perioadă de aproape două sute de ani, în patru stadii de extindere.
Aflată între apele maronii verzui ale râului Qualdaqivir care curg în sud şi clădirile înghesuite ale oraşului vechi, Marea Moschee seamănă – privită din exterior – cu o fortăreaţă de formă dreptunghiulară. Zidurile de culoarea mierii, punctate de contraforturi şi cu creneluri ca nişte dinţi de fierăstrău, se ridică în unele locuri până la 20 m înălţime. Dar aceste metereze semeţe adăpostesc o lume de o extremă delicateţe: o curte cu copaci şi fântâni, săli de rugăciuni cu pereţi împodobiţi cu mozaicuri şi inscripţii, săli pline cu sute de coloane graţioase şi arcade în dungi.
Moscheea este celebră pentru arhitectura ei impozantă, pentru cele peste 150 de coloane din granit, jasp și marmură, dispuse pentru a forma 19 coridoare, întinse pe un spațiu de 170 pe 140 metri. A fost construită cu materiale preluate de la clădirile romane și vizigote din tot sudul emiratului.
În 1236 creștinii au recucerit Cordoba. Timp de aproape trei secole construcţia moscheei a suferit puţine modificări, dar în anul 1523, împotriva voinţei consiliului local al oraşului, clericii locali susţinuţi de împăratul Carol al V-lea, au autorizat construirea unei catedrale în formă de cruce în mijlocul moscheii. Coloane, arcade şi părţi din tavanul de lemn au fost dărâmate pentru a face loc acestei noi structuri, care se ridica deasupra acoperişului moscheii, precum un galion spaniol pe o mare maură.
Împăratul a mărturisit mai târziu: „Dacă aş fi cunoscut adevărul, n-aş fi îngăduit să fie atinsă niciodată vechea clădire: aţi înlocuit cu ceva ce poate fi văzut oriunde ceea ce era unic”.
Nu e de mirar că în secolul al XIX-lea scriitorul francez Théophile Gautier scria în termeni duri despre: „biserica parazit… un neg arhitectural ieşit pe spinarea structurii arabe”.
Totuşi, în ciuda prejudiciilor cauzate esteticii edificiului original, există o armonie de ordin spiritual în această asociere a două tradiţii religioase diferite. Coloanele romane şi vizigote susţin arcadele maure; stranele sculptate de mahon ale corului contrastează cu lipsa de mobilier a sălii de rugăciune musulmane; iar crucifixurile şi icoanele creştine se profilează pe fundalul motivelor abstracte geometrice şi florale specifice artei islamice.
Astfel, în pofida intruziunii catedralei creştine, cu arcadele sale gotice şi amvonul de mahon în stil baroc, sala de rugăciuni îşi păstrează identitatea şi caracterul sacru consacrat în vremea romanilor şi poate, după cum scria tot Theophile Gautier: „moscheea străveche… ar putea dura destul pentru a vedea o a patra credinţă statornicindu-se în umbra arcadelor, celebrând sub alte forme şi în alte imnuri pe noul Dumnezeu, sau mai bine zis, pe noul profet, căci Dumnezeu este mereu unul singur”.
Intrarea principală spre moschee se face prin Uşa Iertării, construită de creştini în peretele din nord, deasupra căreia se ridică o clopotniţă înălţată pe fundaţiile fostului minaret. Această intrare duce în Curtea Portocalilor, un liman de linişte care prefigurează interiorul moscheii. Şiruri de portocali, palmieri unduitori – iubiţi de maurii cuprinşi de nostalgia deşertului – şi fântânile cu apă cristalină, anunţă prezenţa unei oaze de spiritualitate. În interiorul vastei moschei se intră prin Uşa Palmierilor, străjuită de două coloane ce amintesc de templul antic. Interiorul tăcut este răcoros şi umbrit, în contrast cu văpaia arzătoare a soarelui de afară.
Perioada de glorie a Cordobei a fost în secolele al XI-lea și al XII-lea, orașul fiiind un strălucit centru cultural al respectivelor epoci. În secolul X, în Cordoba a fost întemeiată şi o universitate de mare prestigiu. Literatura şi ştiinţa au fost încurajate, iar şcolile de filosofie şi medicină s-au bucurat de o intensă promovare.
Unele documente ale vremii, ne povestesc despre Cordoba, că era întrecută în frumuseţe doar de Constantinopol, în timp ce altele sunt de părere că în momentul ei suprem de glorie, doar Bagdadul i-ar fi putut sta alături ca rival.
În 1126 aici s-a născut marele filozof arab Ibn Rashid, cunoscut sub numele Averroes, iar peste 10 ani, medicul și teologul evreu Moses ben Maimon, cunoscut sub numele de Maimonides. Comercianții evrei se integraseră perfect în viața cetății și, până în zilele noastre, cartierul lor, Juderia, s-a păstrat aproape neatins cu case albe, grădini cu flori multicolore, porți din fier forjat și zeci de tăbăcării, care au dus au în lumea largă faima „pielii de Cordoba” și renumele cetății.
Meșterii din Cordoba nu lucrau decât cu piele de capră din rasa Musoli, deoarece era foarte suplă și, în același timp, rezistentă. Maurii, care au descoperit primii aceste calități, o argăseau cu piatră acră, meșteșug care a prins rapid în Spania. Cât despre zilele noastre, urmele acestei perioadei de glorie, reprezintă o sursă de venit pentru localnici şi o atracţie deosebită pentru turişti. Aceştia din urmă rămân plăcut impresionaţi când pe străduţele pitoreşti ale Cordobei, descoperă câte un atelier în care meşteşugarii produc obiecte de o frumuseţe rară, la fel ca în urmă cu sute de ani.
În secolele următoare recuceririi Cordobei s-au construit o serie de palate fortificate ca Alcazar de los Reyes Cristianos, în care au locuit și Ferdinand de Aragon și Isabela de Castilia, în timpul campaniei de alungare a maurilor de Granada, sau cunoscutul Torre de la Calahorra. Au fost ridicate și alte construcții magnifice, palate cum ar fi Palacio de Viana, biserici, moschei, piete, o celebra sinagogă, toate făcând din Cordoba un centru cultural și artistic armonios. Un muzeu în aer liber, înscris în anul 1984 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Dar, orasul este celebru și pentru îmbinarea armonioasa a tradiției cu modernul, dovadă numeroasele festivaluri pe care le găzduiește: Festivalul Grădinilor, Cruces de Maio, Festivalul Porților Deschise, Festivalul Internațional de Chitara. Este orașul fadoului și al luptelor cu tauri, simbol al tradițiilor andaluze.
M.V.
Foto: pinterest.com, arhiva personală
