de Cornel Nistorescu.
Cred că am pierdut mult din mîndrie și din sentimentele patriotice. Și, implicit, din respectul față de noi înșine. Și cu o anume nepăsare trecem peste toate, crezînd că nu se vede nimic și că rămânem la fel de nobili.
Am fost de cîteva ori la Sărbătoarea de la Țebea și la Întîlnirea tineretului cu istoria de la Costești (județul Hunedoara). Amîndouă sunt evenimente din zona tinereții mele și, fiind destul de aproape de locul copilăriei, mi le-am imaginat întotdeauna altfel.
La Țebea, totul începe cu o slujbă de pomenire, cu mulți preoți și cu multe coroane de flori aduse de polticieni. Aceștia se înghesuie să fie văzuți de populația rămasă pe la porțile cimitirului și să treacă prin fața obiectivelor camerelor de televiziune. După coroanele de flori și după slujba religioasă, politicienii mai dau o raită printre tarabele cu chinezisme, eventual ascultă și două-trei melodii populare și dispar. Povestea aceasta este socotită Sărbătoarea de la Țebea, deși se reduce la o slujbă și la un soi de defilare politică la care se mai adaugă, după om, niște mici și bere, plus puțină muzică populară cu „Noi suntem români“. Cel mai adesea, și niște manele.
La Costești, lîngă poarta de intrare în valea dacilor, lucrurile stau și mai rău. Amfiteatrul natural în care publicul se așeza să asculte muzică nu mai arată a natură îmbietoare. Scena pe care evoluau cîndva formațiile de dansuri și soliștii celebri este ca vai de ea. Toată sărbătoarea de la Costești se reduce la tarabe cu mărfuri proaste și la o beție de seară și de noapte pentru tineret.
Amîndouă evenimentele și amîndouă locurile merită mai mult. Au un potențial enorm. Din păcate, amîndouă au devenit evenimente sărace în pitoresc etnografic, creativitate și solemnitate. Aproape nu găsești un om care să se îmbrace în portul străvechi al locului. Ambele sărbători sunt dominate de aerul de tîrg și de piață săptămînală, cu mii de perechi de teniși, tîrlici, pantofi de sport și sandale de plastic, cu bere, mici și cîrnăciori. Nu mai cîntă nici o fanfară. Sau dacă se întîmplă să se producă una, este îngropată în aerul de talcioc gălăgios. Nu știu dacă vreodată s-a organizat o paradă de port popular. De asemenea, nu se pun la cale tîrguri și expoziții de artizanat, nu se pregătesc spectacole de muzică populară în fiecare comună din zonă.
Din ce în ce mai des și în mai multe locuri avem parte de o invazie de kitsch. În locul unui înălțător aer de sărbătoare nu avem parte decît de reuniuni din ce în ce mai penibile. Frumusețea etnografică a sărbătorilor cîmpenești este ca și dispărută. Cînd se încearcă revitalizarea, improvizațiile sunt amatoricești. Tristețea vine și de la faptul că oamenii se mulțumesc cu puțin, că nu au timp, nu au bani și lasă tradiția pe locul 14. Ceva de mîncat, ceva de băut, două-trei vorbe, o poveste cu prietenii și la revedere și asta este tot.
Culmea este că același lucru a început să se petreacă și pe la nunți. Prin satele de deal și de munte se mai păstrează ceva obiceiuri. Nunta la români a fost un spectacol ritual și un spectacol etnografic de neegalat. Urbanizarea a omorît momentele, obiceiurile, cîntecele, taraful și strigăturile. N-au rămas decît hora și mîncatul, băutul la greu și bîțîitul în ritmul unei muzici moderne. Rar s-a mai păstrat cîte un vornic (staroste), rar se mai cîntă cîntecul miresei, rar se mai împodobește bradul.
La nunta de acum, darurile se fac în plic, băutul este o virtute care naște concursuri grotești. Nu există nici solemnitatea unor discursuri despre virtuțile mirelui sau ale miresei, nu se aduce un omagiu părinților care s-au străduit să-i educe. Doar mîncat, băut și bîțîit stupid.
Se face praf și puținul ceremonial care ne-a mai rămas.
