„Ierusalimul şi arabitatea sa reprezintă consolarea mea pentru toate nedreptăţile vieţii! Există pe lume mii de Bagdaduri şi mii de Damascuri, dar Ierusalimul este doar unul! Evreii mi-au cerut să le ofer un coridor prin care să poată ajunge la „zidul“ lor, dar am refuzat; Vaticanul a cerut acces internaţional la locurile sfinte, dar am refuzat; Marea Britanie a dorit să pun în aplicare decizia de partajare a Ierusalimului, însă nu am fost de acord; până şi Liga arabă a solicitat retragerea Iordaniei din oraşul sfânt, iar eu am refuzat.“
Aceste rânduri îi aparţin regelui Abdallah I, fondatorul Regatului Haşemit al Iordaniei, care, printr-o ironie a destinului, este ucis chiar la Ierusalim în Moscheea al-Aqsa. La acea dată (1951), Regatul iordanian exercita controlul asupra părţii de Est a Ierusalimului, în vreme ce partea Vestică a oraşului fusese declarată capitală de către statul Israel, pe 23 ianuarie în 1950. Și, este doar un episod din istoria tumultuoasă a Ierusalimului, o istorie de revendicări, războaie şi cuceriri care a lăsat puţine momente de linişte locuitorilor cetăţii. Nu aş numi surprinzătoare această istorie, date fiind conotaţiile religioase şi spirituale pe care cetatea Ierusalimului le are pentru cele trei mari monoteisme, iudaismul, creştinismul şi islamul, ca să nu aducem în discuţie şi multiplele subdiviziuni confesionale care complică şi mai mult tabloul revendicărilor asupra locurilor sfinte.
Al-Quds (numele arab al Ierusalimului) este cel de-al treilea loc sfânt al religiei islamice, după Mecca, locul naşterii profetului Muhammad şi a islamului, şi Medina, oraşul în care s-a coagulat prima comunitate de musulmani (umma). Direcţie iniţială a rugăciunii pentru musulmani în primii ani ai islamului, Ierusalimul, mai precis locul pe care se înălţa cîndva templul lui Solomon, este în tradiţia islamică punctul din care profetul Muhammad şi-a început călătoria nocturnă către Ceruri (al-mi’raj), unde a primit revelaţia. Tot aici, pe locul templului lui Solomon, Muhammad s-a rugat împreună cu profeţii Abraham, Moise şi Iisus – afirmă tradiţia islamică, în timpul miticei călătorii nocturne a fondatorului islamului (al-isra’). În amintirea acestor momente din viaţa şi profeţia lui Muhammad, califul omeyyad Abd al-Malik construieşte, peste câteva decenii, Domul Stîncii (în 691) şi Moscheea al-Aqsa (705).
Ierusalimul a avut o importanţă covârșitoare pentru primele generaţii de musulmani, oraşul fiind cucerit în 638, la numai patru ani de la preluarea frâielor noului stat din Peninsula arabă de către califul Umar ibn al-Khattab (634-644). Istoriografia islamică manifestând o evidentă preferinţă pentru cel de-al doilea calif al islamului, Umar ibn al-Khattab, acordă spaţii largi intrării lui Umar în Ierusalim, în urma negocierilor cu patriarhul Sofronie. Comportamentul exemplar al califului Umar, care refuză invitaţia de a se ruga alături de patriarhul Ierusalimului în biserica Sfântului Mormânt, pentru a preveni implicaţiile viitoare ale gestului său, este intens subliniat de sursele istorice islamice. Pactul pentru Ierusalim asupra căruia au convenit cei doi conducători, califul Umar şi patriarhul Sofronie, este prezentat de către istoriografia islamică ca fiind un exemplu de convieţuire şi relaxare în relaţiile intercomunitare şi interconfesionale. Califii islamului nu au scăpat din atenţie cetatea Ierusalimului, chiar dacă centrul de putere al statului s-a deplasat geografic dinspre centrul Peninsulei arabe către Damasc, Bagdad, Cairo sau Istanbul.
Califul omeyyad Abd al-Malik construieşte mai întâi în Ierusalim splendidul Dom al Stâncii, una dintre emblemele vizuale ale cetăţii până în zilele noastre, şi abia apoi este proiectată construirea Marii Moschei Omeyyade din capitala Damasc (705) de către fiul său, califul al-Walid. Moment care coincide şi cu debutul lucrărilor la ridicarea Moscheei al-Aqsa din al-Quds. Nici abbasizii, legaţi mai ales de oraşele Mesopotamiei – Bagdad, Kufa, mai apoi Samarra, nu au neglijat Ierusalimul, refăcând sau întreținând monumentele de cult ale islamului.
În 771, califul abbasid al-Mansur reface Moscheea al-Aqsa, serios avariată în urma unui cutremur; în 1187, sultanul Salah ad-Din (cunoscut nouă ca Saladin) reface moscheea după ce fusese anterior modificată de către cruciaţi. Otomanii sunt deopotrivă preocupaţi de Ierusalim; este cunoscută acţiunea de reconstrucţie a Domului Stâncii şi a Moscheei al-Aqsa, sub atenta supraveghere a sultanului Suleiman Magnificul. Nici dinastiile şiite (referinţa priveşte explicit dinastia fatimidă, 909-1171), care au stăpânit vremelnic Ierusalimul, nu s-au dovedit lipsite de interes faţă de cetatea istorică. Califul al-Aziz (975-996), care reprezintă apogeul dinastiei fatimide, era înconjurat de creştini care ocupau poziţii importante în ierarhia statului (soţia rusoaică a vizirului său creştin era şi sora celor doi patriarhi, al Alexandriei şi al Ierusalimului).
Toate acestea nu şterg, desigur, episoadele de violenţă iraţională îndreptată împotriva Ierusalimului creştin din partea unor califi, precum fatimidul al-Hakim (996-1021), care a ordonat demolarea bisericii Sfîntului Mormânt în 1009, iar creştinilor şi evreilor din cetate le-a impus o serie de particularităţi vestimentare (purtarea de veşminte negre, iar la băile publice, creştinii erau obligaţi să poarte o cruce, iar evreii, un fel de jug cu clopoţei, consemnează istoricul Philip Hitti).
Principal motiv de dispută între musulmani şi cruciaţi, Ierusalimul a trecut pe rând de la o stăpânire la alta, cunoscând tot atâtea episoade sângeroase care au pus la grea încercare buna funcţionare a relaţiilor interconfesionale, iar uneori însăşi existenţa oraşului. În 1099, cruciaţii cuceresc Ierusalimul din mâinile unei garnizoane fatimide care nu rezistă foarte mult asediului creştin, intră în oraş şi masacrează populaţia. Pe străzile oraşului, zăceau munţi de capete, de braţe şi de picioare, notează deopotrivă cronicile creştine şi islamice, citate de istoricul Philip Hitti. „Aceste animale curajoase şi bătăioase“, cum sunt numiţi cruciaţii în cronicile musulmanilor, au devenit ulterior aliaţi ai diferitelor state musulmane, stabilind relaţii trainice cu acestea. Deşi mare cuceritor al Ierusalimului (în 1187), figură-simbol în istoria islamului clasic, recuperată mai târziu, în secolul XX, de către discursul naţionalist arab, Salah ad-Din (Saladin) şi-a căpătat faima şi datorită manierei rafinate în care a negociat şi interacţionat cu regii creştini, mai ales cu Richard Inimă de Leu.
Căderea Imperiului Otoman schimbă configuraţia geopolitică a Orientului Mijlociu, iar Ierusalimul devine obiectul disputelor locale şi internaţionale, în contextul mandatului britanic asupra fostei provincii otomane a Palestinei şi, ulterior, al apariţiei în regiune a statului Israel, începând cu anul 1948. Statutul internaţional special propus de Liga Naţiunilor, în 1947, pentru Ierusalim nu este agreat de părţile vizate de planul de partiţie a Palestinei între evrei şi palestinieni.
Identitatea religioasă a Ierusalimului capătă concreteţe şi relevanţă teritorială atât pentru palestinieni, cât şi pentru evrei, mai ales pe fondul exacerbării ideii de structurare naţională, adică în naţiuni de sine stătătoare. Dimensiunea spirituală covârșitoare a Ierusalimului face din acesta – în proiecţia statală ideală – capitala prin excelenţă a noului stat Israel, dar şi a proiectului statal palestinian. Discursurile radicale, şi dintr-o tabără, şi din cealaltă – dar nu numai cele radicale – nu renunţă la ideea unei capitale la Ierusalim, împărţit deja între partea sa vestică, evreiască şi cea estică, arabă şi palestiniană.
Ierusalimul, astăzi ca şi altădată în istoria sa, pare să plătească preţul sacralităţii sale şi al locului central, fundamental, pe care îl ocupă în structura de profunzime a celor trei mari monoteisme. Dacă disputele între creştini şi musulmani s-au atenuat întrucâtva, a venit rândul celor dintre evrei şi musulmani dar, de data aceasta, factorii teritorial şi geopolitic dau o greutate în plus situaţiei. Vai, ţie, Ierusalim, floare a oraşelor! – cum spunea Feiruz, minunata cîntăreaţă a Levantului, într-o la fel de minunată interpretare.
rfi.ro
foto: M. Vaida
