Pagina de istorie: Genocidul armenilor, precursor al Holocaustului evreilor

Pagina de istorie: Genocidul armenilor, precursor al Holocaustului evreilor

În 24 aprilie este comemorat genocidul comis împotriva armenilor în timpul Primului Război Mondial. În total, turcii au exterminat aproximativ 1,5 milioane de armeni. Aceasta este considerată drept prima dintre marile tragedii care au marcat secolul XX.

Armenii din Imperiul Otoman s-au confruntat cu numeroase persecuții de-a lungul istoriei. Cele mai sângeroase masacre au fost comise la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. Însă niciunul nu a fost la fel de cumplit ca genocidul care a început în anul 1915. Două treimi dintre armenii care trăiau pe teritoriul Imperiului Otoman au pierit ca urmare a deportărilor, foametei și crimelor comise împotriva acestei populații.

În anul 1915, Imperiul Otoman se afla în război cu Imperiul Rus. Inițial, guvernul Junilor Turci le-a cerut liderilor armeni să declanșeze o revoltă armată împotriva rușilor, însă armenii au refuzat. Drept urmare, armenii creștini au fost considerați trădători de către turcii musulmani. Soldații și jandarmii de origine armenească din Imperiul Otoman au fost dezarmați, apoi, în 24 și 25 aprilie, liderii armenilor din Turcia au fost arestați, torturați și uciși. În regiunea Van, care este considerată drept leagănul istoric al poporului armean, au fost masacrați 60.000 de armeni. Ulterior, masacrele s-au extins.

Guvernul otoman a decis să îi deporteze în deșerturile din Siria și din Irak pe armenii considerați nesiguri din punct de vedere politic. Femeile, copiii și persoanele în vârstă au fost expediate în peste 300 de convoaie spre lagărele din deșert. Bărbații în putere au fost uciși pe loc.

A urmat apoi o tragedie greu de închipuit. Femeile cele mai frumoase și copiii au fost vânduți drept sclavi. În fiecare zi, soldații turci care însoțeau convoaiele de deportați comiteau crime și violuri. Mulți deportați armeni au murit de foame sau de sete. Din cele câteva sute de mii de persoane deportate, doar câteva mii au supraviețuit genocidului, care a fost documentat de numeroși diplomați occidentali.

În 24 mai 1915, guvernele din Antantă au adoptat o declarație prin care afirmau că Guvernul turc este vinovat pentru crime împotriva umanității și civilizației. Drept răspuns, trei zile mai târziu, guvernul otoman a adoptat o lege care autoriza în mod expres deportările. Mai mult, în 15 septembrie 1915, ministrul turc de Interne, Talaal Pașa, a trimis o scrisoare autorităților din Alep în care afirma că guvernul otoman a decis exterminarea armenilor. A fost organizat un grup secret, numit Organizația Specială, care a primit misiunea de a rezolva ceea ce turcii numeau problema armenească.

Papa Benedict al XV-lea a încercat, în repetate rânduri, fără succes, să oprească genocidul. În total, turcii au ucis 1,5 milioane de armeni. Doar 500.000 de armeni au scăpat, unii salvați de înaintarea armatei ruse. Nu doar armenii au căzut victime ale genocidului, ci și alte minorități considerate suspecte. Turcii au mai ucis 750.000 de creștini sirieni, 500.000 de yezidiți și 350.000 de greci pontici.

Exilul supraviețuitorilor

Harta diasporei armene⁠(d).

Harta diasporei armene.

După Genocid, supraviețuitorii armeni s-au împrăștiat pe tot teritoriul Turciei moderne. Sute de mii de oameni s-au refugiat în Armenia rusă, alții în Iran, și o parte care a supraviețuit lagărelor de concentrare din Siria și Mesopotamia au fost relocați în taberele de refugiați de la granița dintre Siria și Turcia. Aproape 200 000 de armeni au fost relocați în Cilicia protejată de trupele franceze mandatare în Siria. Dar, în februarie 1920, aceștia au fost atacați de turcii lui Mustafa Kemal. Francezii au evacuat orașul Maraș, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1920, fără a-i preveni pe locuitorii creștini, care aveau să fie masacrați de turci în dimineața zilei de 11 februarie 1920.  În total, 30.000 de armeni au fost măcelăriți de turci în timpul abandonului Ciliciei de către armata franceză, din care 12.000 la Maraş, 13.000 de armeni și greci, la Hadjine și în satele din jur, 3000 la Zeitun. Armenii supraviețuitori s-au exilat în Siria, în Liban sau în țările europene. Mii de armeni s-au refugiat și în regiunea Tunceli, salvați de șefi de trib ca Seyid Rıza, și mulți dintre ei s-au convertit și au devenit kurzi alaviți pentru a scăpa de masacre. Conform lui Nuri Dersimi, circa 36.000 de armeni au fost salvați astfel. Acest ajutor dat de alaviți armenilor este unul din motivele care au condus la masacrul de la Dersim, din 1938, comis de forțele lui Atatürk. Și astăzi, unii urmași de origine armeană încearcă să-și regăsească identitatea pierdută. Se estimează între 100.000 și 200.000 numărul armenilor care au fost salvați în această manieră de familii turce sau kurde.

Țări mai îndepărtate au primit și ele un aflux mare de refugiați, cum ar fi Franța, SUA sau țările din America Latină (Uruguay, Brazilia, Argentina, Venezuela). Armenii din Franța au primit statut de apatrizi, cu mențiunea „întoarcere interzisă” (care a devenit apoi „fără întoarcere posibilă”) scrisă pe documente oficiale; o parte au fost cazați în tabere de refugiați, între care tabăra Oddo. Puțin câte puțin, armenii refugiați au obținut pașapoarte Nansen care le garantau un statut de refugiat recunoscut la nivel internațional. Refugiații politici armeni din Uniunea Sovietică, după Revoluția Bolșevică, s-au adăugat în decursul următorilor ani la cei din urma genocidului. Diaspora avea să fie consolidată în continuare prin valuri succesive de migrație (în special din Orientul Mijlociu și Caucaz) în urma evenimentelor politice din țările în care erau stabiliți armenii.

În cele din urmă, o parte a armenilor supraviețuitori au rămas pe loc, ascunși în Turcia după masacrele de-a lungul secolului al XX-lea, salvați de Drepți turci, sau dislocați, adoptați și islamizați cu forța. Istoricul Ara Sarafian estimează că între o sută și două sute de mii de armeni au supraviețuit ascunși în 1923, formând astăzi o comunitate ale cărei estimări variază de la 1 la 3 milioane de oameni mai mult sau mai puțin înrudiți cu câte un supraviețuitor al masacrelor.

Comemorarea Genocidului Armean în România

În fiecare an, la 24 aprilie, armenii din întreaga lume comemorează primul genocid al sec. XX: masacrarea a un milion și jumătate de armeni de către Imperiul Otoman.

Anul acesta, prin binecuvântarea SS Catolicos al Tuturor Armenilor, Patriarh Suprem  Karekin al II-lea, în 23 aprilie, ora 21:00 – ora Armeniei (20:00 – ora României), armenii vor stinge în casele lor luminile și vor aprinde lumânări. La aceeași oră, timp de 3 minute, vor răsuna clopotele bisericilor armene.

În 24 aprilie, la ora 12:00 – ora Armeniei (11:00 – ora României), se va ține un minut de reculegere în memoria martirilor Genocidului Armean, după care din nou vor răsuna clopotele bisericilor armene, cu o durată de trei minute – a anunțat Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, printr-un comunicat postat pe Facebook.

„Împreună cu toate eparhiile armene din toată lumea, și Eparhia Armeană din România va participa la acest ceremonial. În 23 și 24 aprilie, la orele menționate, vor răsuna și clopotele Catedralei Armene Sfinții Arhangheli din București și ale tuturor bisericilor Eparhiei Armene din România. În 24 aprilie, ora 11:00, se va ține rugăciune către sfinții noștri martiri de către PS Episcop Datev Hagopian, pentru a fi mijlocitor la Domnul pentru noi, cei de astăzi, și pentru generațiile care vor veni, și vor fi depuse flori la Hacikarul ridicat în memoria martirilor Genocidului” – se precizează în comunicat.

Arhiepiscopia Bisericii Armene din România îndeamnă credincioșii, „în condițiile grele create de pandemie”, să se unească prin rugăciuni cu clericii lor și să ceară, prin mijlocirea  sfinților martiri, „ca bunul Dumnezeu să ne dăruiască sănătate, pace și viață fără primejdii”.

surse: rfi.ro, araratonline.ro

foto: Wikiwand

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*