21 noiembrie 2014, sunt ziua, luna și anul pe care maistrul militar Valentin Bora nu le va uita niciodată.
A supraviețuit miraculos unui accident aviatic, în urma căruia 9 camarazi de-ai săi și-au pierdut viața.
O explozie puternică s-a auzit atunci dintr-o zonă împădurită din judeţul Sibiu, între localităţile Laslea, Malancrav şi Iacobeni.
Elicopterul militar YAR 330-Puma, care plecaseră într-o misiune cu zece militari la bord, de pe baza aeriană Câmpia Turzii, s-a prăbuşit şi a luat foc la contactul cu solul. În explozia care a urmat, opt oameni au murit, pe loc, arşi de vii, iar cel de-al nouălea s-a stins din viață, la spital, după două săptămâni.
Valentin Bora a supravieţuit după ce a fost proiectat, în urma impacului, în afara aparatului de zbor.
La un an de la tragicul accident, pentru maistrul militar, amintirile sunt la fel de vii…
„Îmi aminetesc că era o zi urâtă de noiembrie cu ceață, dar vizibilitatea era bună când ni s-a dat decolarea. Ne duceam în poligonul Cincu să asigurăm serviciul de SMURD. Era o misiune multinațională cu americani. Au fost foarte multe activități în acea perioadă și am avut multe zboruri. Cu acel elicopter zburasem toată săptămâna. Totul a decurs normal. După decolarea din acea zi, cam la o oră de la decolare ne-am prăbușit. Nu știu ce s-a putut întâmpla.”
În acea pustietate, primul gând al lui Valentin a fost să-și salveze colegii. Din păcate flăcările focului l-au împiedicat să se poată apropia de aparatul de zobor.
„Explozia m-a aruncat foarte mult, iar focul era foarte puternic. Nu m-am putut apropia de elicopter mai mult de 15-20 de metri. Mă ardea fața. Era un foc extraordinar de mare. Nici nu am realizat că am mâinile arse. Am vazut numai că îmi ard picioarele. M-am rostogolit cum am putut până lângă niște buruieni, iar cu roua de pe ele am reuși să-mi sting focul de pe picioare.
În acele momente nu simțeam nicio durere, dar mi-am dat seama că mâna dreaptă îmi este ruptă. Am strigat cât am putut dacă mai trăiește careva, dar nu am primit niciun răspuns. Aveam trei telefoane la mine și cumva, cu greu, am reușit să sun la 112. La un moment dat au venit niște oameni cu un Jeep. Trecusem peste satul lor și au văzut explozia. Dintr-o dată am văzut că pilotul se ridicase și venea spre noi, dar nu era bine deloc. Între timp au sosit și echipele de intervenție și ne-au dus la Târgu Mureș. Pe mine m-au transportat cu ambunlanța, iar pe colegul meu cu avionul. Am fost conștient tot timpul.”
De la Târgu Mureș, cei doi militari au fost transportați la București, la Spitalul de Arși.
Știrea, că un elicopter cu zece militari la bord s-a prăbușit, era difuzată de toate televiziunile de știri. Valentin le-a spus celor din familia sa că urmează să plece în acea misiune, însă după accident nu a mai reușit să sune acasă, să le spună că el trăiește.
„Mama și familia mea au aflat de la televizor ce s-a întâmplat. Au știut exact că și eu sunt acolo pentru că eu le spuneam tot ce fac și în ce misiuni merg. Nu vreau să mă gandesc ce au putut simți în acele momente. Au început să sune pe unde au știut ei pentru a afla dacă sunt în viață. În cele din urmă li s-a spus că vom fi transportați la Târgu Mureș. Sora mea Laura, împreună cu cumnatul meu Didi, când au aflat, au venit direct la Târgu Mureș. Când ei au ajuns pe noi ne duceau la avion pentru a fi transportați la Spitalul de Arși. A doua zi și sora mea și cumnatul meu au ajuns la București. Toată familia a fost alături de mine. Pe mama au adus-o la mine după o lună. Chiar în prima zi de Craciun au intrat în salon. Nu am să uit niciodată cu câtă dragoste se uita mama la mine. Parcă nu îi venea să creadă că sunt eu.”
Spitalul de Arși i-a fost „casă” timp de 7 săptămâni. Aici a învățat să umble din nou pe picioarele lui, după ce o lungă perioadă de timp a stat imobilizat la pat.
„În primele trei săptămâni nu am putut umbla. Eram tot bandajat. Mi-au luat grefe de piele de pe picioare pentru a mi le pune pe mâini. Si să vorbesc îmi era greu. Oboseam foarte tare și nu puteam mânca aproape nimic, decât banane, iaurt și câte o ciorbă. Am slăbit atunci 20 de kg.
Am stat în Spitalul de Arși 7 săptămâni. Acolo am întâlnit niște cadre medicale extraordinare. Au avut grijă de mine ca de un copil. Aș vrea să merg la București și să le mulțumesc acelor oameni pentru tot ce au făcut pentru mine.
Dupa externare am fost transportat cu un avion militar de la București la Câmpia Turzii, iar de acolo o ambulanță cu medic m-au dus acasă.”
Era momentul mult așteptat de Valentin să se întoarcă acasă. Revenea după 7 săptămâni în mijlocul familiei sale. Își amintește cu lacrimi în ochi cum curtea casei sale era plină cu oamenii din sat, din Jichișul de Jos, care au venit să-l întâmpine și să-i spună „Bun venit, acasă!”
„Erau foarte mulți oameni care mă aștepatu acasă, în curte. A fost un moment emoționant. Mă întorsesem acasă. Eram pe picioarele mele. Mama se uita la mine ca la o icoană. Mama m-a îngrijit ca pe un copil. Eu nu am fost genul de om care să stau, însă pentru mine, după accident, viața s-a schimbat radical. Refacerea pielii durează ani de zile și este foarte greu să depinzi de cineva.
Sunt conștient că meseria de mecanic de bord nu o voi mai practica niciodată. Nu am cum. Mâinile mele sunt foarte sensibile pentru că pielea este foarte subțire. Trebuie să le protejez mereu. Colegii mei mă încurajează și mă sprijină. Sunt niște oameni extraordinari.”
Se întreabă și acum de ce el supraviețuit, iar colegii săi nu. Este gândul care îl macină și acum pe Valentin. Durerea îl apasă de fiecare dată când se gandește la camarazii săi care au pierit într-un mod atât de tragic.
„Nu știu ce șansă am avut și de ce eu am rămas în viață. Norocul meu a fost că am fost aruncat înafara zonei de foc. E foarte greu să retrăiesc acele momente. 8 dintre colegii mei au murit atunci, pe loc, iar pilotul după două săptămâni. Eu nu mă pot gândi doar la unul dintre ei. Mă gândesc la toți 9. Asta-i povara mea pe care trebuie să o duc de acum înainte. Erau niște colegi și niște oameni extraordinari.
Pentru mine această lună este cea mai dureroasă. În 21 noiembrie se împlinește un an de la accident. Mi-aș dori să pot merge și să le mulțumesc acelor oameni care au ajuns primii la noi. Sper să ajung, pentru că în data de 23 noiembrie mă voi interna din nou pentru încă două intervenții chirurgicale la mâini.”
În luna septembrie a acestui an, maistrul militar Valentin Bora a primit distincția de „Cetațean de onoare” al comunei Jichișu de Jos. Aici este locul său de suflet, unde la fiecare sfârșit de săptămână se întoarcea acasă de la Câmpia Turzii, pentru a-și ajuta mama și pentru a fi alături de cei dragi lui.
Amintirile i-au fost din nou răscolite odată cu tragicul accident de la Clubul „Colectiv”. I-a fost greu să privească acele imagini, în care unii tineri au fost de-a dreptul arși de vii.
„Mi-a fost foarte greu să mă uit. Emoțional, mă simt foarte slăbit și acum. Știu ce înseamnă să ai arsuri pe corp. E foarte greu. Recuperarea este foarte anevoioasă, dar trebuie să avem credinţă. Nu au voie să se descurajeze niciun minut, au primit o nouă şansă. Este enorm de greu. Singurii care nu te lasă în aceste momente sunt prietenii şi rudele. Dar trebuie să fim fericiți că am primit o a doua șansă la viață.”
Trepatat, Valentin a început să facă pași tot mai siguri spre o viață normală. Face fizioterapie zilnic și este ajutat în recuperarea sa de către două cadre medicale din Dej, Călina și Horia Vancea, doi oameni pe care îi respectă și îi apreciază foarte mult.
De doua luni își poate folosi și mâna dreaptă și de curând a început să conducă mașina.
Printre lacrimile care îi stau mereu în ochi, atunci când vorbește despre tragicul accident, îi mai scapă și câte un zâmbet, mai ales când spune că se gândește să se pensioneze, la 43 de ani.
„Mă gândesc să mă pensionez la anul. Până voi reuși să câștig o formă fizică mai bună mai durează multă vreme. Deși este foarte greu, trebuie să accept și să merg mai departe. Dacă până acum nu credeam în minuni, acum cred că eu însumi sunt o minune.”
