În fiecare an, la Dej, în cadrul manifestărilor consacrate Zilei Naţionale a României, un popas de suflet îl constituie Te Deum-ul şi depunerile de coroane la bustul Cardinalului Episcop Iuliu Hossu, din cartierul 1 Mai. Un modest omagiu adus celui care, alături de Alexandru Vaida Voievod, Vasile Goldiş, Ioan Pop de Băseşti, Gavril Man şi alţii, a fost unul dintre artizanii Marii Uniri. O personalitate de excepţie, dar mai ales un om de o probitate morală cum nu mai există în zilele noastre şi despre care puţini dejeni ştiu cine a fost şi care i-au fost faptele.
Aşa a fost…
La 1 decembrie 1918 pe Câmpul lui Horia din Alba Iulia, cei peste 100 de mii de participanţi, constituiţi în Marea Adunare Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Declaraţia de Unire, a fost citită marii adunări de către episcopul greco-catolic de Gherla, doctorul Iuliu Hossu, unul dintre cei patru vicepreşedinţi ai Marelui Sfat Naţional Român.
În 1968, la aniversarea a 50 de ani de la Marea Unire, într-un interviu acordat revistei clujene „Steaua” Cardinalul Iuliu Hossu, aflat cu domiciliu forţat la Căldăruşani, povestește, printre altele, cum a trăit, împreună cu zecile de mii de oameni adunați la Alba Iulia, istoricele clipe de la 1 Decembrie 1918 și momentul predării actului Unirii la București:
„Asistam, optimiști și senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da… îmi amintesc… Afară, cât era întinsul, sta poporul românesc, peste o sută de mii, așteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, Episcopul Caransebeșului: „La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm buna vestire. ” „Că bine spui frăția ta!” a fost răspunsul.
Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar și ieșim braț la braț să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremurați lângă steagul cel mare și sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin și omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căsniți Horia, Cloșca și Crișan. Fac semn la Sfânta Cruce peste frunțile senine ale imensei mulțimi, apoi încep cu inspirație, de dincolo de mine, robul:
Acesta-i ceasul Dreptății, fraților întru neam! Brațele îmi erau ridicate să cuprindă și cerul, și pământul. În slăvi, dincolo de frunți spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din spitalele de campanie. Am întrebat deci frunțile: „Vă amintiți de zilele de întuneric , când vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge? Vă aduceți aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre?” „Da, Sfinția Ta, te știm, te cunoaștem!”, mi-au răspuns sute de glasuri. „Ei bine, ceasul acela a sosit!” „Unire! Unire!”, legăna valul viu.
M-am gândit la Hristos, la spusa lui adresată apostolilor, și am rostit pentru mulțime: „Da, fraților, Unire! Mulți au dorit să vadă ceea ce vedeți voi și n-au văzut; să audă ceea voi auziți acum și n-au auzit. Ochii voștri lăcrămează fericiți că văd și urechile că aud buna-vestire, a unirii noastre pe veci. Ascultați!” Și le-am citit apăsat actul Unirii.
La sfârșit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu, prin reprezentanții a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale. „Ne unim! Ne unim!” și plângeau a bucurie neamurile noastre toate. „Ne unim! Binecuvântă părinte!”
Eu le-am spus iarăși: „Fericiți sunteți voi fiilor care pentru vecie pecetluiți Unirea cu România, o Românie întemeiată pe Dreptatea lui Hristos, pe credința poporului său. Dreptatea și Adevărul sunt la temelia României unite!”
Şi tot episcopul Iuliu Hossu împreună cu Vaida-Voievod, cu episcopul Miron Cristea şi Vasile Goldiş, au dus la București Declarația de Unire, în Parlamentul României. Cu acest prilej Iuliu Hossu a spus: „Dacă pentru strămoșii noștri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la București. Acesta este Sionul Neamului Românesc…”
Tot el a fost cel care i-a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I al Românilor:
„Eram patru: Goldiș, Alexandru Vaida, Miron Cristea de Caransebeș și cu mine. Ne-am urcat într-un… tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne așezați în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coșului ce înfrunta urcușul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploiești ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obține drumul liber spre capitala izolată de restul țării de trupele germane în retragere. Întârzierea noastră se datora între altele și unei schimbări pripite politice: căzuse guvernul Coandă preluând puterea Ion Brătianu. A doua zi, la București, ne-a așteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe despre istorie: sunteți așteptați să sosiți de 1000 de ani. Să nu ne mai despărțim niciodată. Bucuria nu era a unei generații, ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în ideea de unire.
O, Doamne! Cum trăiește în mine marea și sfânta ta bucurie. Eram în Ierusalimul aspirațiilor naționale, în cetatea de scaun a voievozilor țării românești! Cât de intense erau entuziasmele care azi nu-și pot găsi loc în vorbă: strigăte ca de osana – osana pentru Transilvania. Vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii. Alții presărau flori cine știe de unde aduse din Bucureștiul plin în 1918 doar de petalele inimilor. Unii aruncau Unii aruncau pălăriile. Cu toții răbufneau în strigăte de necontenită bucurie. Venea Tansilvania! Aşa a fost…”
„Credinţa noastră este viaţa noastră”
Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885 ca al treilea copil din cei şase, pe care i-a avut preotul Ioan Hossu din Milaş (jud. Bistriţa-Năsăud) cu soţia Victoria Măruţiu. Îşi începe studiile în satul natal şi le continuă la Reghin, Tg. Mureş, apoi la Gimnaziul Român Superior Unit din Blaj. A fost coleg şi prieten până la sfârşitul vieţii cu distinsul profesor universitar clujean de mai târziu, medicul de reputaţie naţională, Iuliu Haţieganu. În primăvara anului 1904 a promovat examenele de maturitate şi a fost primit în clerul tânăr al Episcopiei Lugojului, arhipăstorit de episcopul Vasile Hossu. În toamna aceluiaşi an este trimis la studii teologice superioare la colegiul Propaganda Fide din Roma. După primii doi ani de studii a fost promovat doctor în filozofie, iar după următorii patru ani a obţinut doctoratul în teologie. În 1910 a fost hirotonisit ca preot de către episcopul Lugojului, care se găsea la Roma în vizită la Sfântul Părinte, fiind numit Primmo-Profetto (prim-prefect sau prim-doctor) al studenţilor în teologie la colegiul Propaganda Fide. Încă de pe atunci lăsase să se întrevadă calitatea de conducător, ajutat de o mare cultură şi un fizic agreabil.
Revenit în ţară, a fost integrat în dieceza Lugojului, ca arhivar şi bibliotecar la început, apoi vicar notar şi secretar episcopal. În 1912 episcopul Lugojului, Valeriu Traian Frenţiu îl numeşte director de cancelarie distins cu brâu roşu, protopop onorar. În 1913 a fost numit profesor la catedra de studii biblice al Academiei de Teologie Română Unită din Lugoj. În 1914 a făcut o călătorie de studii în Germania şi Franţa, ca delegat al Episcopatului Român Unit la Congresul Euharistic Internațional de la Lourdes. Aici l-a prins izbucnirea primului război mondial.
Întors la Lugoj, a fost mobilizat şi repartizat ca preot militar ajungând în spitalele militare ale Austriei, Boemiei şi Moraviei. A fost susţinător sufletesc al bolnavilor, al răniţilor, cu deosebire al soldaţilor români pe care-i încuraja şi îi asigura de biruinţa dreptăţii.
La 13 ianuarie 1916 a devenit vacantă episcopia de Gherla. Prin decret Imperial la 3 martie 1917 Iuliu Hossu a fost numit episcop al diocezei de Gherla. Numirea l-a găsit ca preot militar. Sfântul Scaun apostolic, în decembrie 1917, de Sărbătoarea intrării în Biserică a Maicii Domnului a confirmat numirea fiind consacrat Episcop în catedrala din Blaj, prin punerea mâinlor Mitropolitului de Alba Iulia şi Făgăraş, Victor Mihali de Apşa. La 16 decembrie 1917 a avut loc, instalarea festivă în catedrala din Gherla. Avea 32 de ani.
La un an de la instalare sa, a luat sfârşit primul război mondial. Urmările războiului au fost prielnice creerii statului naţional unitar român. La 9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău hotăra Unirea Basarabiei cu România, iar la 15/28 noiembrie, Consiliul Naţional Român din Bucovina a hotărât la fel, revenirea Bucovinei la ţara mamă. Lipsea doar Transilvania… Dar, aşa cum spune Iuliu Hossu în memoriile sale, „Transilvania, venea!”
Revenit la Gherla, episocopul Iuliu Hossu desfăşoară în următorii ani o activitate deosebită, atât pe tărâm naţional, cât şi ca mare ctitor de aşezăminte. În vechiul sediu episcopal din Gherla (actualmente Muzeul Municipal), episcopul Iuliu Hossu a așezat Şcoala Normală de institutori (învățători), desființată ulterior de autoritățile comuniste. Tot prin grija sa, Catedrala Schimbarea la Față din Cluj a fost prevăzută cu un iconostas, iar şcolile confesionale de la Gherla, Academia Teologică şi şcolile de aplicaţie ale acestora şi-au primit localurile proprii corespunzătoare.
În calitate de senator de drept în Parlamentul României Mari, episcopul Iuliu Hossu a apărat suveranitatea și integritatea țării, împotriva revizionismului vremii. În decembrie 1932, în cadrul unei adunări populare, la care au participat circa 30.000 de persoane, ținută în Piața Centrală a Clujului, a spus: „Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, când Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a șters nedreptățile veacurilor și a restabilit dreptatea imanentă. Biruința acestui neam a fost biruința lui Dumnezeu.”
Anii 1940-1944, ani în care Ardealul de Nord s-a aflat sub administrație maghiară, nu l-au dezlipit pe episcopul Iuliu Hossu de Cluj. Tot acolo s-a aflat și în perioada de început al regimului comunist (1945-1948).Vizitat în septembrie 1940, de către Mitropolitul Ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan şi de episcopul ortodox al Clujului Nicolae Colan, pregătiţi să se refugieze, Nicolae Bălan îl întreabă pe Iuliu Hossu: „ Ce faci, frate, pleci? Unde să plec, frate, răspunde episcopul Hossu, mirat. Poporul pleacă? Pleacă administraţia şi funcţionarii? Pleacă cei interesaţi ! Eu rămân aici, cu poporul meu, să-i împărtăşesc soarta.”
În menghina istoriei
La 28 octombrie 1948, după instaurarea comunismului, Iuliu Hossu fost ridicat şi arestat de la locuinţa din Bucureşti a fratelui său, inginerul Traian Hossu, unde era găzduit. În scurt timp, la exact 30 de ani de la ziua în care s-a citit Rezoluţia Unirii la Alba Iulia, Biserica Greco-Catolică, prin decretul 358, era desfiinţată, iar bunurile ei treceau în posesia Bisericii Ortodoxe Române.
După arestare, Iuliu Hossu este dus la Dragoslavele, la Palatul de vară al Patriarhiei, păzită şi împrejmuită cu sârmă ghimpată. Tot aici sunt aduşi şi ceilalţi episcopi greco-catolici: Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu. În februarie 1949, sunt transferaţi cu toţii la Mănăstirea Căldăruşani, transformată şi ea în lagăr. În mai 1950, vor fi transferaţi la Penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de exterminare.
În drum spre Sighet, duba care-i transporta pe înalţii ierarhi se opreşte la Dej. Episodul, emoţionant, este descris de Iuliu Hossu în memoriile sale: „În Dej s-a oprit maşina lângă micul parc orăşenesc, nu departe de uzina de apă din apropierea podului; aici ne-au ţinut în maşină închişi cam două ceasuri; noi fierbeam în maşina înfierbântată de căldura excepţional de mare, de am ajuns ca scăldaţi în apă caldă (…). Într-un moment s-a deschis uşa, poate credeau că totuşi ar trebui să ne lase să intre puţin aer; în scurtul interval am văzut cum se apropiau timid copilaşi şi copile, care treceau pe dinaintea uşii, nu chiar aproape, privind cu curiozitate; din când în când şi cîte un adult, pe furiş, căci păzitorii noştri erau în apropiere(…). Aşteptam să vedem îmcotro va lua maşina după trecerea podului, la dreapta, spre Bistriţa şi Năsăud, sau la stânga, spre Baia Mare, Satu Mare, Maramureş. A luat-o la stânga. În gândul meu am dat binecuvântare peste cei ce rămâneau la dreapta continuând vizitaţia mea sufletească prin comunele pe care le străbăteam: Urilor, Căşeiu, Câţcău, Căpâlna, Gâlgău, Glod, Dăbâceni, Ileanda Mare, Răstoci, Bizuşa, începând să urcăm din greu la Mesteacăn, care domina Valea someşului. Aici am ajuns la graniţa eparhiei Cluj-Gherla”.
Numele Episcopului Iuliu Hossu este însă legat de Dej şi prin slujitorii pe care Biserica Unită cu Roma i-a avut în zonă: Nicolae Pura (născut în 1913, la Căşeiu), apropiat colaborator al episcopului, Rectorul Academiei Teologice din Cluj; Silvestru Augustin Prunduș, născut tot în Căşeiu, Subnotar, apoi Notar consistorial la Curia Episcopiei de Cluj-Gherla, profesor de religie la Liceul “Inochentie Micu Klein” din Cluj şi profesor la Academia Teologică şi, nu în ultimul rând, părintele Alexandru Nicula, Prelat Papal Onorific, Cetăţean de Onoare al Dejului şi Cetăţean de Onoare al comunei Târlişua, secretarul episcopului Iuliu Hossu.
În 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori de la Sighet, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, sunt transferaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş. Are loc întâlnirea în care Petru Groza îi oferă lui Iuliu Hossu scaunul de Mitropolit al Moldovei. Episcopul refuză din nou. În 1956, Iuliu Hosu este mutat la Mănăstirea de maici de la Ciorogârla, de lângă Bucureşti, de unde, după scurt timp, este readus la Mănăstirea Căldăruşani.
Va rămâne aici izolat până la sfârşitul vieţii.
Tot aici află, prin trimisul Vaticanului, că la 28 aprilie 1969 a fost promovat Cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, devenind astfel primul cardinal român provenit dintr-o biserică românească. Este invitat să meargă la Roma, dar refuză să îşi părăsească ţara fără posibilitatea de a putea reveni. Moare la 28 mai 1970, în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă”. La căpătâiul său a stat cel care a devenit următorul Cardinal român, mitropolitul Alexandru Todea. Mormântul lui Iuliu Hossu se află în Cimitirul Bellu catolic.
Autor al unor tulburătoare Memorii apărute în anul 2003, într-un volum tipărit la Editura „Viața Creștină” din Cluj sub titlul „Credința noastră este viața noastră – Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu”, anul acesta, la împlinirea a 130 de ani de la naştere, Iuliu Hossu a fost omagiat prin emiterea unei monede de argint, la 2 martie 1915 de către Banca Naţională a României. Moneda, ambalată în câte o capsulă de metacrilat transparent, este însoțită de un certificat de autenticitate și de o prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a vieții și activității cardinalului, al „Episcopului Unirii, cum fusese numit de către contemporanii săi şi cum este păstrat în paginile istoriei, atât de puţin cunoscute a României, pe care a iubit-o cu toată fiinţa sa.
Magdalena Vaida
