Veche, deşi nu este, ziua de 1 Mai a fost catalogată cu lejeritate comunistă. Nici vorbă, simplul fapt că a fost folosit de comunişti ca mijloc de propagandă, nu ar trebui să-i schimbe semnificaţia, aceea de zi a solidarităţii oamenilor muncii (care muncesc, adică) şi a respectului faţă de muncă. Mai ales într-o ţară în care ponderea populaţiei are o orientare de stânga, cel puţin în teorie…
1 Mai, reper al mişcării sindicale şi al solidarităţii
Desuetă sau nu, proletară sau nu, vrem nu vrem, trebuie să admitem că nu există o altă sărbătoare mai mare care să adune în acelaşi vad lumea de toate culorile şi toate concepţiile de pe Glob aşa cum este ziua de 1 Mai.
Din acea zi tragică de 1 Mai când 12 muncitori americani din Chicago au căzut seceraţi de gloanţe pentru vina de a fi cerut condiţii mai bune de lucru şi opt ore de muncă pe zi, omenirea a dedicat această zi a începutului de mai sărbătoririi MUNCII. Iar noi? Noi, stăm pe felia noastră de suficienţă, la o bere şi-un grătar… că doar n-o să-i sărbătorim pe comunişti!
Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). Cu acest prilej, George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.
La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Haymarket din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi. 
În seara aceleaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Haymarket. Din mulţime, cineva a aruncat o bombă spre coloana de poliţişti. Au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viaţă) şi unul la 15 ani închisoare. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe cei opt.
Sărbătoarea confiscată…
Ulterior, 1 Mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii şi, cu excepţia Elveţiei, Australiei şi Statelor Unite ale Americii, este zi liberă.
În ţările comuniste, ziua de 1 Mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale.
N-au fost primii. Naziştii, la rândul lor au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. În Germania fascistă, ziua de 1 Mai, fusese transformată într-o sărbătoare naţionalistă, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Propaganda nazistă suţinea că ziua de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii naţiuni şi nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare şi a decadenţei. Serbările câmpeneşti, chioşcurile cu bere şi spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizaţiile muncitoreşti au fost înlocuite cu directive de la partidul unic.
În România, ziua de 1 Mai a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă a în 1890. Mai târziu, în perioada regimului comunist, de 1 Mai autorităţile organizau manifestaţii uriaşe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ţinute festive, scandau lozinci şi purtau pancarte uriaşe. 
După 1990, importanţa propagandistică a zilei a fost minimalizată şi nimeni nu a făcut (mă refer la sindicate!) un efort să le explice oamenilor ce şi cum şi de ce se sărbătoreşte 1 Mai. Mulţimea se bucură pur şi simplu de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte şi-atât!
În 2003, pentru prima oară în istoria noastră postdecembristă, Blocul Naţional Sindical a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere şi muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit însă, la fel nici acuzaţiile de simpatie pro-comunistă, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conştiinţa populaţiei, iar necunoaşterea istoriei o tristă realitate!
Aşa că, necunoscători ai istoriei universale sau a propriei lor ţări, mulţi români s-au repezit să clameze că 1 Mai este o sărbătoare inventată de comunişti şi că imnul românesc al acestei zile „Râde iarăşi primăvara” are aceeaşi sorginte comunistă. Nimic mai fals. Cântecul atât de drag multor generaţii a fost compus de Ciprian Porumbescu, cu 6 ani înainte de măcelul de pe străzile oraşului Chicago şi el a fost mereu intonat de Întâi Mai.
Să râdă iarăşi primăvara…
Cântecul a fost compus de Ciprian Porumbescu în 1880, an în care a şi fost tipărit în Colecţia de Cântece. La acea vreme, tot marele Porumbescu a fost cel care a compus şi versurile. Cântecul original nu a avut nici o legătură cu sărbătoarea muncitorească. Era un cântecel de primăvară, despre bucuria renaşterii şi veselia naturii.
În jurul anului 1946 a fost dată o dispoziţie de partid prin care toate întreprinderile erau obligate să aibă coruri ale muncitorilor. Astfel, şi cântecelul de primăvară a suferit o schimbare, întrucât era necesar să aibă un anumit conţinut ideologic. Versurile au fost înlocuite cu cele scrise de Maria Rantes şi generaţii şi generaţii de pionieri şi şoimi ai patriei l-au cântat, şi chiar dacă nu vă place ce spun, au făcut-o cu bucurie. Pentru că era şi rămâne un cântec vesel, potrivit pentru o zi însorită de 1 MAI, Ziua Muncii şi a solidarităţii:
„Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!
Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc”.
M. Vaida
Surse: Istoria mişcării socialiste din România (Rădulescu-Motru);
Putere, autoritate şi comunicare politică (Gheorghe Teodorescu);
www.wikipedia.org
Foto: wikimedia
